„După ce îi dădeam mingea nu-l mai vedeam”
În urmă cu vreun an și jumătate, după ce am citit o biografie a lui Pelé pe care acesta a realizat-o în colaborare cu jurnalistul Brian Winter, am scris un articol despre „regele fotbalului”. Nu mă gîndeam atunci că va veni atît de curînd momentul dispariției sale fizice, motiv, iată, să vorbim din nou despre Pelé. Nu l-am văzut jucînd, decît în secvențe din arhivele televiziunilor. Cu toate acestea, cînd am început să aflu cîte ceva despre fotbal, Pelé era cel mai mare, legenda legendelor. Mai tîrziu, știm că s-au iscat tot felul de dispute, unii încercînd să-i încoroneze succesiv pe Maradona, pe Messi și chiar pe Mbappé drept cei mai buni din toate timpurile. Cred în continuare că nu-i prea în regulă să compari jucători din epoci diferite. În orice caz, în mintea mea, Pelé a rămas cel mai mare și, oricum, e singurul din istorie care a cîștigat Cupa Mondială de trei ori.
Tot așa, el e cel dintîi care s-a înălțat la rangul de „rege al fotbalului”. Chiar dacă admitem că ulterior, după retragerea lui, au apărut și alții comparabili, el rămîne, oricum, întemeietorul „dinastiei” dacă se poate spune astfel. Iar asta e o calitate pe care nu i-o poate contesta nimeni, deși el însuși a tranșat disputa cu Maradona, declarînd cu decența care-l caracteriza că, de fapt, Alfredo Di Stefano ar fi fost cel mai mare din toate timpurile.
O descriere memorabilă a lui Pelé a fost făcută recent de celebrul fotbalist german Franz Beckenbauer, supranumit și el Kaiser-ul: „Pelé este cel mai bun din toate timpurile. Este chiar în fața lui Messi. Nu am văzut niciodată un jucător ca Pelé. Am jucat cu el la New York Cosmos și după ce îi dădeam mingea nu-l mai vedeam niciodată pentru că era prea rapid. Pelé a fost instinct pur”. Imaginea lui Pelé, ca o nălucă, nu doar pentru adversari, ci și pentru coechipieri, e de-a dreptul fabuloasă. Legenda unui asemenea jucător va rămîne peste timp, chiar dacă el însuși avea altă percepție asupra celebrității, pe care a exprimat-o în amintita carte: „Am o poză în birou, una cu mine la 17 ani dînd mîna cu un bărbat frumos în costum, după ce am cîștigat Campionatul din 1958. Este așezată alături de alte poze cu mine împreună cu persoane ușor de recunoscut, precum papi, președinți și alții. Toți cei care vin să mă viziteze mă întreabă: Cine este bărbatul în costum? Asta mă face mereu să rîd. Este fostul rege al Suediei, Regele Gustav. În acel moment, el era conducătorul țării care găzduia Campionatul, era în vîrful lumii. Și totuși, după aproape o jumătate de secol, cei mai mulți oameni nu știu cine este. E o lecție valoroasă, dacă tot vorbim de celebritate”.
După cîștigarea Cupei Mondiale, Pelé s-a întors în Brazilia, în orașul său Bauru, și, desculț, a încins o miuță pe stradă cu copii din cartierul său, așa cum o făcea frecvent cu numai cîțiva ani în urmă. După cum mărturisea, a învățat să joace fotbal cu o minge făcută din șosete înnodate, „împrumutate” de pe sîrmele pe care vecinii le puneau la uscat.
Ce a făcut Pelé după ce s-a retras din fotbal? Întîi și-a completat studiile, conștient fiind că era singura soluție pentru a se ridica la nivelul propriei faime mondiale, pe care o căpătase la frageda vîrstă de 17 ani, cînd a cîștigat cu echipa Braziliei prima Cupă Mondială, în Suedia. După cum el însuși povestea, la o asemenea notorietate era cazul să știe cît mai multe, așa încît să nu se facă de rîs în discuțiile cu personalitățile cu care ajunsese să se întîlnească frecvent: „Încercasem întotdeauna să țin pasul cu ei, dar cîteodată îmi era greu să înțeleg ce spun. Nu credeam că îmi lipsesc inteligența sau instinctele bune, dar îmi lipsea educația și știam că asta îmi va face din ce în ce mai multe probleme odată cu trecerea timpului”.
Apoi, Pelé a încercat să se folosească de popularitatea sportului pe care-l reprezenta pentru a atrage copiii și tinerii la școală. Brazilia, cum știm, e o țară cu foarte multe probleme, sociale, economice și politice. Pelé a acceptat în anii ’90 funcția de ministru extraordinar al Sportului, sub mandatul președintelui Cardoso. Misiunea pe care și-a asumat-o a fost aceea de atragere la școală, prin fotbal, a cît mai multor copii brazilieni. A reușit, se pare, să crească cifrele de școlarizare și să le scadă pe cele privitoare la infracționalitatea în rîndul tinerilor. După ce a venit președintele Lula însă (prima oară), programul lui a devenit imposibil.
Asocierea lui Pelé cu un proiect educațional îl face și mai simpatic, mai ales că, în ceea ce privește tocmai educația fotbaliștilor, știm cum stau lucrurile, cel mai adesea. Un om crescut într-un mediu modest și care ar fi fost un brazilian cît se poate de obișnuit, dacă n-ar fi fost dăruit de Dumnezeu cu acel instinct fabulos de care vorbește Beckenbauer.
