Pe mare
Val, după val, după val. Așa descria marea o fată dintr-o barcă. Iar valurile acelea depășeau adesea doi metri și uneori ajungeau și la patru. Privite la nesfîrșit, puteau chiar stîrni un soi de fobie. E greu să spui ceva despre mare cînd știi că a fost înfățișată în nenumărate feluri, într-o mulțime de capodopere literare și artistice. Ce ar mai fi de zis despre așa un colosal element al naturii? Se știe că marea poate fi extraordinară în toate sensurile, magnifică și groaznică în momente diferite sau chiar în același timp. Mulți i-au comparat capriciile cu ale unei femei. Dar ce femeie, Doamne Dumnezeule!
Ce am observat eu e că marea poate avea absolut toate culorile. Numiți o culoare sau chiar o nuanță și vă garantez că undeva și într-un anume moment al zilei o mare are acea culoare. Nuanțele de albastru sînt, evident, cele mai cunoscute, dar există și un albastru intens (des întîlnit în Marea Ionică), poate cel mai fascinant, în care ai impresia că dacă te scufunzi nu poți ieși decît vopsit. La răsărit și la apus, marea poate fi galbenă sau roșie, roz sau portocalie, lila sau chiar ciclam. Că poate fi verde sau turcoaz, cred că mai toată lumea a observat (Jules Verne scria și despre „unda verde” vizibilă la asfințit). Cînd e înnorat, marea căpătă uneori culoarea oțelului, ba poate prinde și tonuri vineții, reflectînd culoarea norilor. În unele după-amiezi tîrzii devine ca smoala. Ei bine, într-o seară am văzut-o maronie, iar noaptea e, bineînțeles, neagră, nu se mai vede, dar se aude. Sunetul ei te poate liniști sau îți poate da fiori.
Și pe munte te poți confrunta cu capriciile vremii, dar muntele măcar e fix, relieful lui e stabil. Marea se mișcă întruna, neliniștea ei e imposibil de potolit, nu stă nici o clipă, ca viața, ca istoria. Pe cît de infinite, pe atît de efemere îi sînt formele. Mi se pare că nestatornicia asta plină de diversitate e de fapt adevărata ei grozăvie. Urmînd însă așa o cale a gîndurilor ajungem la fobia de care aminteam și mai bine ne întoarcem.
Omul învățat cu fermitatea uscatului poate fi fascinat de mare, dar îi e mai greu să se obișnuiască cu ea. De altfel, puțini dintre cei crescuți doar pe uscat știu că, așa cum există rău de mare, există și rău de uscat. Adică, după cîteva zile petrecute pe mare, odată întors pe țărm, s-ar putea ca paturile și pereții să înceapă să se clatine, cam ca la cutremur. Doar că omul acela ar putea chiar să înceapă să vrea să fie legănat. Marinarii spun, de altfel, adeseori, că a dormi pe valuri nu se compară cu a dormi într-un pat „fixat” pe un teren ferm. Iar răul de uscat te prinde de obicei chiar atunci cînd te trezești brusc într-un asemenea pat stabil, după ce, înainte, ai dormit mai mult timp pe mare.
Trebuie neapărat să spun însă că eu nu fac parte din categoria marinarilor profesioniști și nici măcar din a celor foarte-foarte pasionați de mare. Am început să navighez de plăcere destul de tîrziu, și în mod limitat. Adică nu m-aș gîndi să traversez oceane, să merg zile în șir fără să văd vreun țărm. Deocamdată, cel puțin, mă încîntă așa-numita navigație costieră, aceea practicată și de antici, pe lîngă mal, cu repere pe țărm. A te desprinde complet de uscat, fără să-l mai atingi, măcar dimineața și seara, e o altă poveste. Marea de lîngă țărm îmi pare a fi o lume încă reală, cu care te poți obișnui. Marea fără țărm e deja un spațiu prea abstract, un fel de infinit fără repere în care îmi închipui că, dacă nu ai un echilibru mental special, te poți rătăci, nu neapărat la propriu, cît mai ales la figurat (am auzit de un navigator pe care, într-o foarte lungă asemenea traversadă solitară a Mării Negre, valurile au început să-l strige pe nume).
O bună urare posibilă pentru cei (tot mai mulți din România) cărora le place să cutreiere mările asemeni mie ar fi: Să dea Dumnezeu să te trezești în fiecare dimineață în alt port! (în port, dar pe o ambarcațiune legată la doc sau la ancoră și legănată de valuri). Uscatul văzut dinspre mare e cu totul altfel decît cel privit dinspre el însuși. Tot așa, și marea privită dinspre uscat e altfel decît cea privită de pe ea însăși. Grecia văzută dinspre mare, de exemplu, pare o cu totul altă Grecie decît cea văzută dinspre uscat, tot așa cum lumea văzută din avion e altfel decît cea privită de pe sol. În Milos, de pildă, cînd intri în golful care te duce spre port, poți vedea căsuțele oamenilor așezate pe țărm, cu ușile colorate ale garajelor lor pentru bărci. Fiecare intrare are altă culoare, pesemne pentru ca proprietarii să le recunoască din larg și, eventual, pe vreme mai rea să nimerească mai ușor casa. Sînt la fel ca intrările în stup, colorate diferit pentru ca albinele să le recunoască. Lucrul ăsta nu-l poți vedea de pe mal. Doar de pe mare poți vedea și insulele pustii, cele fără case, fără șosele și fără aeroporturi, cum e Antimilos, de exemplu, giganticul bolovan vulcanic, ca o cocoașă verde întunecată, cu pante amețitoare ieșite direct din albastrul mării. Treci pe lîngă el încet, dus de vînt, gîndindu-te inevitabil la cît de greu ar fi de cucerit cu piciorul și te cam înfiori de atotputernicia naturii care l-a creat. Cu asemenea peisaje și forme, zeii Greciei n-au fost greu de născocit. Ba chiar aș spune că era de-a dreptul imposibil ca ei să nu fi fost inventați. Poate că nici n-au fost inventați... ci descoperiți.
Revenind la marea lui Poseidon (fie ca el să fie mereu blînd cu noi), mă întreb tot așa: oare cum s-ar fi putut ca omul să nu fi fost atras de o asemenea suprafață fascinantă? Dacă nu putea păși pe ea, cum să nu inventeze el un mod de a o străbate, totuși?
