Simțire și nepăsare
Eram o întreagă companie, numai băieți de 18-19 ani. Ne întorceam de la instrucție. Să fi fost prin luna mai, că deja era destul de cald. Mărșăluiserăm printr-un cîmp prăfos, dar nu atît de mult încît să fim epuizați. Aveam deja luni bune de experiență în armată și învățaserăm cum să evităm consumul inutil de energie și să executăm în dorul lelii eventualele ordine mai neplăcute. Ofițerii o lăsaseră și ei mai moale cu instrucția. Nu mai eram mînjii din toamnă, abia veniți și greu de strunit. Ne mai obișnuiserăm unii cu alții.
Așadar, eram doar puțin obosiți, atît cît să ne simțim corpul, și foarte însetați. Am dat peste o fîntînă și ne-am repezit să dăm drumul găleții înăuntru, să luăm apă. Pe ghizd era o cană de metal. S-a făcut ceva îmbulzeală în jurul ei. Cana a trecut din mînă în mînă. Cînd mi-a venit rîndul, înainte să duc cana la gură, m-am gîndit la felul cum beam unul după altul, zeci de oameni, fără nici o grijă, fără nici o măsură de precauție. „Și ce dacă – mi-am zis –, doar sîntem soldați în plină putere, tineri și sănătoși.” Am dat cu poftă apa pe gît. Era cam sălcie. Apa din multe fîntîni despre care atunci ni se spunea că ar fi extraordinară ar fi probabil astăzi considerată pur și simplu nepotabilă. La setea care îmi era, însă, am găsit un fel de voluptate chiar și în acel gust sălciu. În momentul acela simplu, pe care nu l-am uitat, m-a cuprins un sentiment intens de plenitudine.
Se spune că tinerețea, la fel ca și copilăria, nu e conștientă de ea însăși, că abia mai tîrziu ajungi să ți le amintești cu nostalgie și să le apreciezi adevărata valoare. Chiar dacă oamenii mai în vîrstă îți atrag atenția asupra acestui lucru și spun că te invidiază pentru vîrsta ta, copil sau tînăr fiind, nu le dai mare atenție. Sînt vorbe care nu te pătrund, ba, de multe ori, ți se par chiar inutile, un fel de exprimări repetitive ale slăbiciunilor stupide caracteristice oamenilor mai bătrîni. Și de ce te-ar interesa teoriile despre tinerețe cînd ești tînăr, cînd tu chiar trăiești din plin tinerețea cea fără de bătrînețe? Să te oprești din drum ca să te gîndești la faptul că tinerețea se va duce și că vei ajunge chiar ca „moșii” care spun că te invidiază? Doar nu ești așa de prost.
Ei bine, mai există și rare momente cînd bucuria vîrstei poate fi conștientizată și din interior. Cam așa ceva se întîmpla în mintea mea în timp ce beam apa din cana comună. Intrasem la facultatea dorită, nu aveam nici un fel de griji și, oricum, pe vremea aceea, viitorul nu prea conta. Comunismul părea instalat pe vecie, dar noi ne adaptaserăm cumva la mizeriile lui. Armata era și ea cît se poate de mizerabilă, dar mă simțeam eliberat de orice fel de responsabilități, astea erau, cel mult, pentru comandanți. Și ce contau mizeria și corvezile, cînd pe dinăuntru te simțeai liber ca o pasăre și capabil să sfidezi toate lucrurile neplăcute?
Priveam lumea de sus, cu seninătate, cu simțirea și cu nepăsarea tinereții. Mirosea a salcîmi înfloriți, bătăturile din bocanci nu mai dureau, celebra copcă de la gulerul tunicii era acum mereu descheiată, lăsîndu-mă să respir în voie, și dacă vreun superior mă punea s-o închei, învățasem s-o și deschei din aceeași mișcare, după ce individul își muta privirea de la mine. Murdăria de după instrucție făcea parte din natură, era doar țărîna patriei pe care „o serveam”, după cum ni se spunea. Lipsa apei calde din unitatea militară în care ne întorceam nu mai conta. Dușul cu apă rece devenise o obișnuință, chiar și iarna, era un exercițiu pe care-l practicam cu o plăcere urlătoare. Tot așa, ne obișnuiserăm și cu mesele proaste, primite la ore regulate, și cu absurditățile debitate de unii dintre ofițeri. Pricepuserăm că idioții, ca și absurdul, făceau parte, în mod inevitabil, din serviciul militar. Nici măcar arestul sau spălatul closetelor nu puteau diminua puterea emanată din interiorul unui suflet tînăr. Dacă cineva chiar reușea să ne deranjeze, să ne scoată din sărite, pe vremea aia aveam la dispoziție un întreg arsenal de înjurături pline de conținut, a căror pronunțare cu patos avea darul de a ne elibera de orice rău sau tensiune interioară.
Într-așa o stare de spirit, nici cana din care beam toți nu putea să ne facă vreun rău. Microbii, dacă or fi fost, aveau să moară cu siguranță. Și doar noi nu eram armata otomană, nu eram turcii care străbăteau o țară străină, pîrjolită și cu fîntînile otrăvite. Apa aia sălcie era a noastră și noi eram prieteni cu rîul și cu ramul, că doar așa ne învățaseră și profesorii, și ofițerii. Lumea era a noastră.
Foto: wikimedia commons
