Scrisori regăsite

Scrisorile, fie ele încrustate pe tăblițe de lut, scrise pe papirus, pe hîrtie sau transmise în format electronic, conțin adesea adevăruri sau sentimente mai profunde și mai autentice decît alte tipuri de texte. Chiar și scrisorile oficiale schimbate între personaje istorice au de cele mai multe ori un conținut mai personal și mai sincer decît adresările sau discursurile lor publice. Prin urmare, selecția și adunarea într-un volum a unor scrisori istorice nu poate duce decît la ceva extrem de interesant. 

Istoricul britanic Simon Sebag Montefiore a avut în urmă cu cîțiva ani o asemenea inițiativă. A rezultat o carte de mare succes, tradusă și în românește: Pecetluite în istorie – Scrisori care au schimbat lumea (Editura Trei, 2021). Montefiore este, de altfel, un istoric care mizează pe astfel de selecții cu priză la public. Într-o altă carte a sa a adunat o serie de Discursuri care au schimbat lumea, iar anterior a scris Titani ai Istoriei, un volum în care îi descrie, mai mult sau mai puțin succint, pe unii dintre cei mai importanți conducători ai lumii din toate timpurile.

Despre niște simple scrisori e greu totuși să pretinzi că ar fi putut schimba lumea, dar ele sînt relevante în multe sensuri pentru cei care le citesc astăzi. Natura umană care transpare din ele pare a fi destul de neschimbată, indiferent de mileniu sau de statutul social și politic al autorilor. Chiar și problemele umanității, exprimate în corespondența  împăraților, revoluționarilor sau artiștilor, nu par a se fi schimbat prea mult de-a lungul istoriei. În unele scrisori e vorba de planuri războinice sau de amenințări cu moartea, în altele despre dragoste, sfaturi sau experiențe de viață. Majoritatea lor nu au fost nicidecum hărăzite altor ochi decît ai destinatarului. Autorii nu s-au gîndit vreodată că ele vor deveni publice. Doar întîmplarea a făcut, în cele mai multe cazuri, ca scrisorile respective să fie descoperite și să ajungă în fața publicului larg de astăzi. Ele sînt grupate pe domenii, iar fiecare are parte de o punere în cadru pe cît de concisă, pe atît de clară, pe măsura măiestriei lui Montefiore în ale povestirii istoriei. 

Bineînțeles, nu se poate fără exemple, și aș începe cu cea mai veche scrisoare dintre toate, una în cuneiforme akkadiene, scrijelite pe o tăbliță de lut, descoperită în Egipt și datînd din anul 1370 î.Hr., care a fost trimisă de regele babilonian Kadashman-Enlil I faraonului Amenhotep al III-lea. Destul de lungă, scrisoarea deschide o bună perspectivă asupra lumii de atunci, și începe astfel: „Cum este posibil ca, după ce ți-am scris pentru a-ți cere mîna fiicei tale ‒ oh, fratele meu ‒, tu să-mi scrii folosind asemenea cuvinte, spunîndu-mi că nu mi-o vei da de nevastă, întrucît din cele mai vechi timpuri niciodată vreo fiică a regelui Egiptului nu s-a măritat cu un străin?!”. 

O scrisoare mult mai nouă, pe cît de scurtă, pe atît de impresionantă, a fost adresată de Leonard Cohen fostei sale iubite din tinerețe Marianne Ihlen (care i-a inspirat unele cîntece devenite celebre), despre care artistul aflase că e pe moarte, în vara anului 2016, cînd el însuși, bolnav, își trăia ultimele luni: „Scumpă Marianne, Eu sînt doar un pic în urma ta, suficient de aproape pentru a te lua de mînă. Trupul acesta bătrîn s-a dat bătut, cum a făcut și al tău, iar ordinul de evacuare urmează să sosească de la o zi la alta. Nu am uitat niciodată dragostea ta și frumusețea ta. Dar tu știi asta. Nu trebuie să spun mai mult. Drum bun, prietenă dragă. Ne întîlnim cîndva mai încolo. Cu nesfîrșită dragoste și recunoștință, Leonard”.   

Multe alte corespondențe evidențiază fără tăgadă nebunia și aroganța unui Hitler care-i dezvăluie planurile sale lui Mussolini, cruzimea criminală a unui Lenin (considerat încă de mulți, în special în Rusia, drept un fel de tătuc blînd), rasismul și grosolănia unor Marx și Engels, servilismul unui Buharin în fața lui Stalin, civilitatea unui George Bush Sr., care-i preda puterea succesorului său Bill Clinton, înțelepciunea și blîndețea unui Nelson Mandela care-i scria din închisoare soției sale. De asemenea, alte scrisori relevă caznele lui Michelangelo în timpul pictării Capelei Sixtine, umorul scabros al lui Mozart față de verișoara sa Marianne, căutările sexuale ale lui Flaubert în Orientul Mijlociu, ori curajul actriței Sarah Bernhardt înaintea operației de amputare a unui picior.

Dincolo de toate, nu se poate trece peste mesajul trimis de Iosip Broz Tito lui Stalin, pe vremea cînd tiranul de la Kremlin voia să readucă Iugoslavia între țările supuse URSS. Președintele iugoslav îi scrie: „Încetează să mai trimiți oameni ca să mă omoare! Am capturat deja cinci dintre ei, unul dintre ei cu o bombă și altul cu o pușcă. (...) Dacă nu încetezi, voi trimite eu unul foarte eficient la Moscova și, cu siguranță, nu va mai trebui să trimit pe nimeni după aceea”. 

Montefiore spune că nota aceasta, găsită după moartea lui Stalin în seiful său personal, a avut efectul scontat. Stalin a renunțat la planul de a-l asasina pe Tito. Îmi închipui că tot mai sînt naivi pe lume care să fie uimiți de ideea că mesajele dintre doi mari lideri comuniști semănau cu cele din filme, dintre șefii de clanuri mafiote rivale. De fapt, oricine poate învăța cîte ceva din cele peste 100 de scrisori adunate de Montefiore.