Pensionarii de la terasă
Dimineață, la ora 11, în parc nu e prea multă lume. La o terasă, în fața unei cafele, îmi verific e-mail-urile (modul de lucru pandemic și post-pandemic). Nu e încă foarte cald, atmosfera predispune la liniște și bună dispoziție. La masa de alături stau patru persoane: două doamne de cel puțin 80 de ani, un domn de aceeași vîrstă și o cucoană cu vreo 20-25 de ani mai tînără. (Ați observat că în preajma grupurilor de oameni în vîrstă e prezentă mai mereu și o astfel de persoană mai tînără, vioaie și binevoitoare, pregătită parcă în orice moment să-i descurce și să-i ajute pe aceștia?)
Pe lîngă cei patru se gudură și doi căței de dimensiuni mici, care se manifestă prin serii succesive de lătrat ascuțit, însoțite de fiecare dată de șiiit-urile stăpînilor. Doi Bubico, să zicem, care captează din cînd în cînd întreaga atenție a celor patru. Doamnele în vîrstă poartă bluze fine de mătase, elegante și aprins colorate. Domnul, cu ochelari, are o cămașă albă și pantaloni crem, iar pe cap o pălărie de pai. Costumația cucoanei mai tinere e cît se poate de practică, un tricou simplu și pantaloni trei-sferturi, adidași în picioare. Vocile tuturor sînt cultivate, conversează cu o oarecare distincție. Genul de doctori pensionari, îmi zic, dar nu sînt totuși medici. Sînt niște intelectuali pensionari români, din deceniul al treilea al secolului 21. Pe masă număr patru sticle de bere, cîte una de fiecare. Nu suc, nu apă, nu cafea, ci bere, ceea ce, date fiind vîrstele lor, trebuie să mărturisesc că mi se pare un detaliu cît se poate de încurajator pentru viitor.
Domnul spune că, dacă tot nu mai face nu știu ce investiție, măcar să apuce să meargă în Bali, fiindcă de multă vreme vrea să vadă cum e în Bali. Și-a luat biletele de avion. Dacă n-ar repeta numele celebrei insule aș crede că n-am auzit bine. (Eu, evident, de la masa de alături, trag cu urechea, ca un nemernic.) Bali, carevasăzică! Nici o îndoială. Una dintre doamne ține să-i spună, oarecum insinuant, că pe acolo sînt și multe baruri de noapte. El replică impasibil că, mai ales în zonele turistice, lucrurile astea sînt peste tot, pentru că, de fapt, nu sînt altceva decît niște instalații de încasat bani.
Se iscă apoi o discuție despre firma unui cunoscut la care lucrează un alt cunoscut, specialist în case de marcat. Domnul trage concluzia că acesta se ocupă de cîntare. „Case de marcat, nu cîntare”, îi atrage atenția una dintre doamne. Bărbatul insistă că, de fapt, e același lucru, pentru că, de obicei, cîntarele moderne de la magazine au și casă de marcat. „Nu toate”, zice cucoana. Fiecare o ține pe a lui minute în șir. Nu știu dacă e dorința fiecăruia de a avea neapărat dreptate sau o încercare, specifică vîrstei, de a demonstra că logica și mintea încă funcționează, că informațiile sînt la zi, că nici unul n-a scăpat vreo inexactitate sau vreo prostie. Cățeii, stîrniți de tonul discuției probabil, încep să latre amîndoi și pare că aceasta va fi și salvarea. Dar, după ce sînt potoliți (unul cu ton aspru, celălalt cu binișorul), discuția despre cîntare și case de marcat reizbucnește fix de acolo de unde rămăsese. În cele din urmă, persoana mai tînără izbutește să detensioneze situația, intervenind și explicîndu-le, cu argumente pronunțate răspicat, că amîndoi au dreptate.
Conversația se mută către micile probleme de sănătate ale doamnelor. Una îi recomandă celeilalte o alifie pentru ochi, foarte bună în cutare afecțiune. Cea din urmă îi cere să-i trimită numele alifiei pe WhatsApp și scoate smartphone-ul să verifice informațiile care există pe Internet despre acel produs. Manevrează tastele cu dexteritate și, la un moment dat, exclamă că, de cîte ori vrea să se uite la ceva pe Google, i se deschide mai întîi nu știu ce joc, care o prinde pe loc și că de obicei uită ce căuta, rămînînd să joace „prostia asta”. Eu îmi amintesc cum de dimineață, în piață, am auzit o precupeață în vîrstă, care vindea roșii, din aceea cu șorț și basma, vorbind cu cineva la mobil: „Păi, spune-i să caute pe telefon ce fel de dronă vrea, să-mi trimită mie pe WhatsApp modelul exact, că i-o cumpăr eu. Zău, mă, așa să facă, spune-i!”.
La masa de alături, berile se termină, iar „prietenii mei” plătesc și se scoală să plece. Se salută și se tot firitisesc pentru diverse lucruri, despărțirea durează. În sfîrșit, domnul și o doamnă pornesc într-o direcție, iar ceilalți doi spre alte două puncte cardinale. Una dintre doamnele în vîrstă e foarte sprintenă, cealaltă merge normal, în vreme ce domnului îi ia ceva timp să se îndrepte de spate și să-și capete echilibrul și viteza „de croazieră”.
Îmi vin în minte pensionarii străini, turiști prin România anilor ’70-’80, care ne uimeau prin mobilitatea, veselia și seninătatea lor. Coborau din autocare, unii chiar în cărucioare cu rotile, avînd o dispoziție tinerească. Ne spuneam că au bani, că statele occidentale au grijă de vîrstnici și că ei înșiși nu mai au griji. În vremurile acelea, pensionarii noștri își pierdeau tot timpul pe la cozi, în căutare de alimente strict necesare. Să nu ne facem că nu vedem ce s-a schimbat.
