Adevăruri despre Revoluție

Știm cu toții o mulțime de povești despre Revoluția din decembrie 1989 și poate unii își amintesc și cum au evoluat aceste povești de-a lungul vremii. La început, în chiar zilele Revoluției, era destul de clar că, după fuga lui Ceaușescu, așa-numiții „teroriști“, care au tras în armată și în populație, făceau parte dintr-o facțiune a Securității rămasă încă loială dictatorului. Cert e că, după executarea Ceaușeștilor, schimburile de focuri din București și alte orașe (unele foarte intense) au devenit tot mai sporadice și au încetat.  

Totodată, „teroriștii“ capturați de armată și revoluționari au început „să se evapore”. Pe măsură ce noua putere s-a instalat tot mai bine, istoria acelor zile a început să devină tot mai neclară. S-a ajuns pînă acolo încît să se susțină că, de fapt, „teroriștii” nici n-ar fi existat și că, în haosul și panica acelor momente, soldații ar fi tras unii în alții. Altă variantă era că noua conducere ar fi patronat tot acest haos cu victime, pentru a se putea legitima mai bine. Ulterior a început a se încetățeni ideea că, de fapt, chiar Securitatea a fost cea care l-a înlăturat pe Ceaușescu, că ar fi fost o lovitură de stat, că KGB..., că Malta după Ialta și alte asemenea aiureli. Revoluția a început să fie tot mai des rebotezată drept  „evenimentele din Decembrie 1989”. În anul 2000, filozoful maghiar G.M. Tamás a publicat  celebra „Scrisoare către prietenii mei români” în care observa că: ...România ar fi avut posibilități uriașe pentru crearea propriului său mit democratic – este vorba de Revoluția din 1989. Tocmai în legătură cu acest aspect, nonconformista intelectualitate română a reușit să concretizeze cea mai fantastică realizare, un record mondial, de valoare universală. Pentru că voi, dragii mei prieteni, cărora nu v-au convenit consecințele politice (într-adevăr, neplăcute) ale revoluției, ați convins o lume întreagă că revoluția, de fapt, nici n-a avut loc, că a fost vorba de o scamatorie, de un miraj, de o halucinație, de o înșelătorie, de o jonglerie, reușind ca prin tertipurile poetice ale mitologizării negative să escamotați cea mai mare faptă istorică a poporului român, numai pentru faptul că, la fel ca în toate revoluțiile, a existat prea multă fanfaronadă, exagerare, pălăvrăgeală, prea mult haos.

Astăzi, ceea ce unii bănuiau de mult, și anume că mai degrabă foștii membri ai Securității au contribuit cu spor la deturnarea adevărurilor Revoluției, e demonstrat destul de limpede de studiul întreprins de echipa de cercetători de pe lîngă Institutul Revoluției Române din Decembrie 1989, coordonată de Andrei Ursu, împreună cu doctorul american în științe politice Roland O. Thomasson. În urma acestei cercetări a fost publicat volumul Căderea unui Dictator – război hibrid și dezinformare în Dosarul revoluției din 1989 (Editura Polirom, 2022). Cei șapte autori (cu studii și realizări profesionale individuale importante), împreună cu cei doi coordonatori, au scos la iveală, pe baza documentelor și a miilor de volume din Dosarul Revoluției (cel plimbat ani de zile prin instanțe), unele adevăruri ale Revoluției. Concluziile lor au fost evaluate și validate de un consiliu științific alcătuit din istorici și personalități renumite din România și din străinătate (nu am loc să-i enumăr pe toți aici și nici nu mi-aș permite să fac o selecție). 

Reiese că, fără să fie întotdeauna simple, adevărurile Revoluției nu sînt însă nici pe departe atît de complicate și de învăluite în mister pe cît ar vrea unii să le facă să pară. Ele sînt bine luminate în amintita carte. De exemplu, ni s-a repetat pînă la sațietate ideea că nu se știe cine ar fi fost „teroriștii“ de la Revoluție. Potrivit autorilor studiului, se știe cam din ce unități făceau parte și conform căror planuri acționau. 

Ronald O. Thomasson scrie despre felul în care Dosarul Revoluției, ajuns la IRRD grație unei victime a Revoluției, parte în proces, demontează mituri importante despre ce s-a întîmplat în decembrie 1989, printre care mitul că schimburile de focuri ar fi fost accidentale și că „teroriștii“ nici n-ar fi existat, mitul că Armata ar fi încercat să-și ascundă vinovățiile aruncînd vina nejustificat asupra Securității sau povestea că pur și simplu nu se știe cine erau „teroriștii“.        

Ideea generală care reiese din studiu ar fi că, după ce s-au lămurit că reînscăunarea lui Ceaușescu devenise imposibilă, cei care au organizat „rezistența” Securității au renunțat la lupta armată. A început, în schimb, operațiunea de infiltrare a oamenilor lor în structurile noii puteri (unii jucau deja la două capete), iar apoi, prin mulții indivizi cu influență pe care-i aveau în poziții-cheie și în mass-media (unii sînt și astăzi acolo), au orchestrat manipularea sistematică a opiniei publice și distorsionarea adevărurilor legate de Revoluție.

În sfîrșit, poate dovada cea mai clară că studiul amintit a dezvăluit adevăruri esențiale și încă neconvenabile unora este aceea că, după recenta lui publicare, coordonatorul Andrei Ursu a fost demis abuziv din funcția de director științific al IRRD. Într-un singur an, cît a stat în funcție, el a reușit totuși să facă mai mult decît predecesorii săi în 17 ani.