După 30 de ani
– Ai albit, dar, altfel, arăți neschimbat.
– Și tu la fel.
– Ei, eu m-am mai îngrășat.
– Ia uite la ăstălalt, pare chiar că a mai slăbit. Faci sport?
– Nu, dar m-am operat recent de colecist. Nu vrei să ți se aplice și ție procedura asta de slăbire.
– Vine și Costică?
– Nuuu, cică se teme să nu apară Bebe, zice că nu vrea să dea ochii cu el. Știi cum e Costică, are tot mai mulți foști prieteni pe care nu mai vrea să-i vadă. Devine tot mai ciufut.
– Toți ne schimbăm cu vîrsta.
– Drept să-ți spun, eu mă simt la fel.
– Bravo ție, ce mai face soția ta?
– Cine mai știe, nu mă interesează, am rupt-o cam definitiv cu ea, cel puțin pînă nu i-or ieși prostiile din cap.
– Nu se mai schimbă ea de acum încolo.
– Nici Nae nu se mai înțelege cu nevastă-sa. Cică a dat în patima bisericii.
– Patima bisericii?
– Păi, da, cum să-i zic altfel la nebunia asta? Ultima oară cînd am vorbit, cică-l lua să facă curat în biserică. L-a rugat să pună aspiratorul în portbagaj, să meargă la biserică, la curățenie.
– Doamne, Dumnezeule. Ei, poate-i trece. Uite că apare și Bebe, bine că n-a venit Costică, știa el.
– Mamăăă, să nu-l mai recunosc. Vai de mine, ce s-a schimbat băiatul ăsta! Și era cel mai frumos din grupă.
– Sssst, taci, că te aude. Să trăiești, Bebe, aicea sîntem. Hei, Bebe! Unde dracu’ se uită ăsta? Fii atent, că nici nu ne vede.
– Ohoo, salut, domnilor! Reuniune serioasă aici, bătrînii înțelepți.
– Bătrîni, poate nu chiar. Înțelepți, cu siguranță.
– Sînteți neschimbați. Vă pup pe toți, dar stau așa, mai departe, că nu se știe.
– Ai COVID?
– Eu nu, dar a avut fiică-mea și nu se știe niciodată. Chiar dacă a trecut mai mult de o săptămînă, e bine să fim prevăzători.
– Ehe, vezi-ți de treabă, că nu mai e nimic. A terminat fiică-ta facultatea?
– Daa, acum e doamna arhitectă. Copilul tău ce mai face?
– Care copil, că are aproape 30 de ani, nu mai e copil. El știe ce face, mie nu-mi mai spune nimic. Dar tu parcă doi aveai, nu?
– Chiar trei, unul e cu noua nevastă.
– Mamăă, p-asta n-o știam. Nici nu îndrăznesc să întreb a cîta nevastă e cea nouă, ha, ha.
– Hai, măi, doar a doua... Cel puțin deocamdată!
– Ha, ha, ha. Ia uite și la Răzvan. Ce pastile iei tu acolo? Tensiune, ceva?
– Exact!
– Deci și tu?
– Și voi? Eu iau și pentru colesterol.
– Fir-ar a dracului să fie. Fată dragă, mai adu-ne un rînd de beri. Mai reci un pic să fie, dacă se poate, te rog!
– Acuma o să începem să vorbim despre boli?
– Da, și despre ceaiuri. Așa e de aici înainte.
– Ultima oară, acum zece ani, mi-aduc aminte că refrenul întîlnirii, mai ales după ce ne îmbătaserăm, a fost: „Mai știi, băăă, ce țîțe avea Tanța?”.
– Da, așa a fost. Tanța e prin Franța. Chiar rimează.
– La următoarea întîlnire nici n-o să ne mai aducem aminte unul de altul.
– Ei, nici chiar așa. Asta o să se întîmple peste vreo două-trei revederi. O să fie ca-n sceneta aia a lui Mălăele.
– Mai știți cînd ne-au recrutat ăia ca figuranți la nu-ș’ ce film al lui Sergiu Nicolaescu? Ne-au dat cîte 40 de lei pe o zi de filmare. Adică n-am filmat nimic, doar am stat și am așteptat să ne filmeze. Eram, cică, boieri, demnitari, curteni.
– Și Tedi a plecat cu cizmele lor.
– Pe mine m-au luat la Drumeț în calea lupilor. Trebuia să fiu un legionar care-i săpa groapa lui Iorga. Și nu-mi găseau haine potrivite. Răzvan tot zicea: „Găsiți-i, domnule, ceva și lu’ ăsta lungu’”. Din „ăsta lungu’” nu mă scotea. Mi-au găsit pînă la urmă un parpalac din ăla de piele, lung, dar n-am apărut în film decît o juma’ de secundă și cu spatele.
– Ce mai face Dinu, mai știe cineva?
– E tot în Canada, îi merge foarte bine. A venit anul trecut prin țară și ne-am văzut. Tinerel, subțirel, aproape la fel cum era înainte. Are o nevastă indoneziancă.
– Mamăăă, e mișto?
– E foarte drăguță, și copiii la fel. Sînt doi, destul de mici.
– Cum merge cu serviciul tău?
– Ei, sînt freelancer acuma. Merge treaba, nu pot să mă plîng.
– Cum, măi, tu nu erai profesor?
– Am fost și profesor, dar demult, aproape că am și uitat. Și acuma vreau să mă asociez cu cineva să încep o afacere cu terenuri la Vama Veche.
– Ce vorbești?
– Te bagi? Știu că tu ai și ceva bani.
– Înțeleg că vrei să cumperi și să vinzi. Crezi că o să crească mereu prețul?
– La terenuri, cum să nu? Mereu!
– Ultima oară cînd am auzit asta era prin 2007. Pe urmă se știe ce-a urmat.
– Băi, omule, eu am vorbit cu un tip tare de la Confederația tătarilor și mi-a explicat exact cum vine treaba pe acolo.
– Bine, fă tu afaceri cu Confederația tătarilor. Eu îți urez succes.
– Iacă-tă, vine și Angel.
– Angel radios!
– Saluuut! Ce-i cu voi toți aici?
– Păi, tu nu ai venit la întîlnire?
– Nu, habar n-am avut că-i vreo întîlnire. Eu venisem să mă văd cu Jean, dar nu știam de voi.
– Na, că s-a potrivit. Șezi aici la masă, la reuniunea înțelepților, pînă vine și Jean, măcar, că pe urmă poate aveți voi altele de discutat. Ce-i cu hainele astea? Ești cu motorul?
– Da, mi-am luat motor acuma, la bătrînețe, umblu hai-hui peste tot cu el. Știți că lui Jean i-a căzut casa în Dunăre?
– Cuum?
– Da, măi, avea o pensiune pe malul Dunării și cînd a vrut să facă niște lucrări de consolidare, nu știu ce au greșit tîmpiții ăia și casa a luat-o la vale.
– Nu pot să cred una ca asta.
– Omul a intrat la mari datorii, acum.
– Dar Jean nu era prin Columbia sau Venezuela?
– Nu, măi, îi confunzi. Ăla era Gion, Berbecul, și era în Peru. Cică ar fi făcut și pîrnaie pe acolo. S-a băgat în tot felul de căcaturi, cu jocuri de noroc și nu mai știu ce.
– Aaa, de Gion nici nu mă mir. În fine, fiecare cu destinul lui.
– Știți că a murit Vikingul, nu?
– Ei, na? Cum a murit?
– Infarct!
– Dumnezeu să-l odihnească!
– Și și-a lăsat familia fără o lețcaie. Nici bani de înmormîntare n-au găsit. El ținea toată familia, avea o afacere, dar se pare că infarctul l-a prins într-un moment foarte prost.
– Hai, noi să trăim, că se pare că vom fi ultima generație de oameni înțelepți de pe lumea asta. După noi vin sociopații ăia care nu mai știu să vorbească între ei. Nu știu decît să stea cu ochii în telefon. Mă îngrozește treaba asta, zău.
– Să bem! Trăiască ultimii înțelepți!
