Profesori din școală

Astăzi auzim diverse grozăvii despre ce se întîmplă în unele clase. O știre, parcă dintr-o proză absurdă, spune că la Colegiul Național „Ion Creangă“ un elev și-a înjunghiat în gît profesoara de japoneză. O alta spune că într-o școală din satul Pietriceaua niște elevi au fost filmați hărțuindu-și profesoara de engleză, mimînd scene sexuale în fața clasei. Și în urmă cu cîteva decenii apăreau tensiuni în relațiile dintre elevi și profesori. Puterea era mai degrabă de partea profesorilor, deși existau și episoade în care elevii o luau razna. Totuși, pe vremea aceea nu mi-au ajuns la urechi povești de genul celor de mai sus. Drept e că  nici informațiile nu circulau ca acum. Amintirile mele sînt mai altfel:  

Mic de statură și cu o mimică foarte expresivă, te putea duce cu gîndul la Louis de Funès. Ni se părea un tip rău și îi știam de frică, dar, în același timp, ceva ne făcea să nu-l putem lua complet în serios. Cînd apărea pe coridoarele școlii fugeam toți din calea lui strigînd: „Chimistul, Chimistul! Vine Chimistul!”. Era adeptul unei discipline stricte. Cînd aveam ore cu el, ne cerea să ne așezăm la coadă, în ordine, la ușa laboratorului de chimie, pînă cînd venea el s-o deschidă. Laboratorul lui era poate cel mai interesant din toată școala. Ne fascinau mai ales rafturile pline de eprubete și sticluțe cu substanțe colorate și periculoase (după cum ne atrăsese el atenția). Ce ne-am mai fi dorit să ne jucăm cu ele, să le amestecăm pînă scoteau fum sau explodau. Știa Chimistul de ce ne ținea sub așa o rigoare. Nici unul dintre noi nu intra în laborator fără să fie și el acolo. Uneori, dacă greșeam cumva, era în stare să facă adevărate crize de nervi. Ne temeam tot timpul de izbucnirile lui. Prin clasa a opta însă, parcă s-a mai îmblînzit. Expresia lui severă a devenit mai zîmbitoare, ba chiar a început glumească și să ne dea și sfaturi de viață. Ne-a spus că, deși el ne-a învățat destule, în liceu, la chimie, ne va fi și mai greu. Pentru mine, cel puțin, vorbele lui au fost valabile. Profesoara de chimie din liceu nu făcea crize de nervi. Cu metodă și calm, ea ne supunea unor eforturi crunte. Atunci am descoperit pentru prima oară că se poate învăța orice, doar de frică. Figura Chimistului a rămas în urmă, ca o dulce amintire.

Profesoara de engleză părea apropiată, modernă și drăguță. Ne-a preluat din clasa a doua, cînd la celelalte materii aveam încă învățătoare și nu profesori separați. Venea parcă dintr-o altă lume, așa cum și era de imaginat o profesoară de engleză, în acele vremuri comuniste. Nu era și superficială, însă. Ne pisa cu timpurile și cu verbele neregulate, de ne înnebunea. Deși aveam doar două ore pe săptămînă, lecțiile pentru acasă la engleză ne ocupau aproape același timp ca nenumăratele probleme de la matematică. „Ți-ai făcut temele la engleză?” – mi-a rămas în minte ca o întrebare recurentă în discuțiile cu colegii de pe atunci. Ce se întîmpla dacă nu-ți făceai temele, dacă în fața acelor nesfîrșite exerciții oboseai, te blocai sau, pur și simplu, le lăsai baltă și ieșeai la joacă? Odată descoperit la controlul din clasă (care era foarte minuțios și nu-ți dădea aproape nici o șansă de scăpare), riscai diverse pedepse. Una presupunea să faci de trei ori mai multe exerciții pentru data următoare, ceea ce era chiar un coșmar. Dacă profesoara era în toane bune, scăpai doar cu cîteva „vîrtejuri” făcute în cap cu guma de șters, sau cu o scoatere din bancă prin tragere de perciuni. Țin minte că odată eu am reușit chiar să întrec măsura acestor pedepse „obișnuite”, dar nu pentru că nu îmi făcusem tema. În timpul orei, am coborît din bancă, pe vine, între rîndul de la perete și cuier. Aveam o linie în mînă și eram pregătit să încep un adevărat duel cu un coleg, „descălecat” și el dintr-o bancă mai din față. Preț de cîteva secunde ne-am tot încrucișat riglele. Nu mai știu ce aveam de împărțit, dar trebuie să fi fost ceva foarte important, de vreme ce nici n-am mai realizat că o asemenea bătălie pe sub bănci n-avea cum să rămînă neobservată. Alertată de pocniturile riglelor de plastic, profesoara s-a ridicat de la catedră, să vadă ce se întîmplă. Descoperind spectacolul a izbucnit: „Bă, voi sînteți nebuni? În oră la mine vă duelați?”. Uimită și poate și amuzată în sinea ei, pe moment nu ne-a făcut nimic. La sfîrșitul orei, ne-a spus însă amîndurora că trebuie să venim la școală cu părinții, să discute ea cu ei.  

Profesorul Gaiu era uscat, avea mustață și fuma îngrozitor de mult. Ne preda matematica și era primul profesor cu care am avut de-a face în clasa a cincea. La cea dintîi lucrare de control mi-a dat nota 5, greșind el adunarea notelor separate pe care le scrisese în dreptul fiecărui exercițiu rezolvat. M-am dus acasă plîngînd. Nu nota propriu-zisă m-a afectat, ci nedreptatea. Mama s-a dus la școală, l-a căutat și i-a spus că pentru prima oară copilul ei a plîns pentru o notă. Spre disperarea ei însă, profesorul i-a răspuns că se bucură teribil că am plîns fiindcă, în opinia lui, asta însemna că îmi păsa, și n-a mai vrut să stea să asculte explicația cu nota greșită. Era poate orgolios... În orice caz, noi îl vedeam ca pe un fel de geniu în ale matematicii. Gaiu era o autoritate în școală și nici diriginta nu îndrăznea să se pună cu el. Impunea prin cunoștințele și prin prezența lui. Prin clasa a șaptea, cea mai bună elevă din clasă i-a dat o problemă de geometrie din Gazeta matematică, pe care ea n-o putuse rezolva. Stîrnit, profesorul a desenat-o pe tablă și întreaga oră s-a străduit, de față cu noi, s-o rezolve. N-a reușit. Atunci am înțeles că nimeni nu-i infailibil. Cîțiva ani mai tîrziu, eram la liceu, la o oră de matematică cu un alt profesor, remarcabil și el, pe nume Coconea. La un moment dat, ușa s-a deschis și profesorul Gaiu a intrat, scuzîndu-se, și i-a cerut ceva profesorului Coconea, aflat la tablă. Imaginea celor doi, unul lîngă celălalt, a fost o revelație. Profesorul din școala generală mi s-a părut dintr-odată teribil de sfrijit. Cel din liceu era cu un cap mai înalt și părea să aibă și o mare autoritate în fața celui dintîi. Profesorul Coconea vorbea mai clar și mai răspicat, iar figura îi era luminoasă. Profesorul Gaiu părea încurcat și era ceva mai întunecat. Am aflat atunci că întotdeauna profesorii cei mari au alți profesori și mai mari deasupra lor.