Vin de la telexurile lumii care bat insisificat pe biroul meu. 

În urmă cu un minut am anunţat această ştire care m-a făcut să-mi iau căciula, paltonul şi să alerg pînă aici, pe marile bulevarde. 

În primele ore ale eliberării, populaţia din Kuweit-City a ieşit pe străzi purtînd steaguri americane pe care era portretul cui? 

Al generalului Schwartzkopf? 

Al lui Cristofor Columb? 

Al lui Walt Whitman? 

Al lui Dos Passos? 

Al lui Hemingway? 

Al lui Scott Fitzgerald? 

Nu, doamnelor, domnişoarelor şi domnilor, kuweitienii nu sînt livreşti, ca mine, ca dumneata, ca dînsa... 

Eu, ca bucureştean al dracului cum mă pretind, dacă aş fi fost kuweitian, da, aş fi pus pe-un steag, într-un oraş devastat de război, chipul lui Scott al meu, dar cîţi ar fi înţeles ce vreau să spun? Poate un kuweitian, doi, hai zece mi-ar fi luat la ochi sarcasmul. 

Dar nu, ei au avut o idee mult mai limpede, mult mai simplă, mult mai năucitoare. 

Ei au ieşit cu steagurile înstelate pe care au lipit poza lui Marilyn Monroe! 

Nu ştiu ce să fac mai întîi: să mă întreb care poză sau de ce? 

De ce Marilyn Monroe? 

Şi care Marilyn? 

Aceea de înger care cînta la ukulele cu Jack Lemmon? 

Aceea de zînă care trimitea un lung sărut soldaţilor? 

Aceea de fragedie (cu f!) americană ridicată în braţe de Clark Gable în The Misfits, sub privirile înnebunite ale lui Montgomery Clift? 

Dacă m-ar fi întrebat, eu aş fi pus-o pe aceea în care un vînt turbat îi ridică rochia de voal şi ah, cum ar fi fîlfîit asta peste un oraş devastat de război! 

Pacifist şi antipacifist cum mă suport cu greu, am lăcrămat brusc şi am dat chiot sălbatic, acolo, lîngă telexuri, amînînd încă o dată cronica despre Eroll Flynn la Balaclava, în Şarja brigăzii de cavalerie, singurul film autentic de cinematecă văzut în ultimul timp. 

N-am fost în Kuweit niciodată. Ştiu doar că acolo trăia populaţia cu cel mai înalt nivel de trai pe cap dotat cu burnus. 

Cîte cinemateci are Kuweit-City-ul? Cîte cinematografe? Atunci din ce adînc de filmografie le-a venit această idee? 

Niciodată cinemateca n-a înregistrat o asemenea victorie a imaginilor ei clasice. 

Niciodată cinema-ul, cu stelele lui, n-a cunoscut o astfel de celebrare, intrînd în conjuncţie cu însuşi „războiul stelelor“. 

Vedeţi la căderea Berlinului, în ’45, steaguri pe Reichstag cu Marlene Dietrich? Cu Liubov Orlova? 

Ce actori au fluturat peste zidul demolat al Berlinului? 

Ieşind cu MM pe stradă în momentul lor de fericire şi adevăr, kuweitienii trebuie consacraţi drept cei mai subtili cinefili ai lumii. Cei mai culţi. Cei mai senzuali, estetic vorbind. Cei mai poetici. 

Ridiculizat ani de zile, hulit pentru mediocritatea gustului meu, de atîtea prietene, la o cafea, 

contestat de atîţia amici care cu toţii ştiau „ce-i femeia“, la o bere, îmi vine, bătrîn marilynist la ora revanşei, să emit unul din urletele acelea de generalizare abuzivă: toţi sîntem cinefili kuweitieni!

 

din Insisificarea la noi, pe Boteanu, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1998