În uşile marilor hoteluri, ca şi ale marilor localuri de patru sau mai multe stele, te întîmpină, în general, pătruns de propria-i importanţă, ca orice majordom de casă mare, un general postiş sau butaforic, cu galoane (fără, însă, patru stele), cu chivără şi cu fireturi aurii, numit pedel, – cu un vocabul de origine tedescă, idiom în care, însă, are,-n coadă, nu doar un „l“, ci doi. Rugîndu-vă să-mi treceţi cu vederea o introducere atît de lungă, am să intru repede-n cestiune. Aceasta pare, dar nu e, o anecdotă. Herr Otto Kohl trăia la ţară, fiind agronom cu studii la Berlin. Apucîndu-l dorul de oraşul anilor lui de studenţie, Herr Otto Kohl se hotărî,-ntr-o zi, să facă o călătorie la Berlin, nu de unul singur, ci cu Willy. Acesta era fiul său, ce ajunsese, între timp, un Bursche, şi era bine să-şi înceapă anii de drumeţie instructivă. De meserie agronom, om al ogorului, adică, Herr Otto Kohl da cîte-un tur, un rotocol, din an în paşte, prin landu-n care se născuse, plimbîndu-şi familionul într-un Opel, fără a depăşi, însă, un cerc cu raza de vreo 7 km. Astfel făcîndu-se că Willy cam ignora natala-i patrie. Aflat într-o metropolă, în fine, el nu putea decît să caşte gura la marile hoteluri şi localuri, în uşile cărora, rulante sau batante, veghea cîte-un pedel marţial. Herr Otto Kohl, trecînd pe lîngă unul, îi spuse fiului: „Schau, Willy, ein Pedell!“. „Was ist das, Vati, ein Pedell?“ – Expeditiv, Herr Otto îi răspunse în chip curat tautologic: „Willy, ein Pedell ist ein Pedell.“ „Ist ein Pedell?!“ „Pedell ist, ja, mein Sohn!“