Ani la rînd, a tradus din engleză textele pe care le publica Andrei Codrescu la rubrica sa din Dilema. Rar mi-a fost dat să văd o asemenea „potriveală“ perfectă între stilul, nuanţele, intenţiile şi chiţibuşurile autorului şi expresivitatea găsită de traducător. Dar traducerea, deşi făcută ultraprofesionist, era doar o ocupaţie „de timp liber“. Pe Ioana Avădani toată lumea o ştie, de cînd e tranziţia, ca director executiv la Centrul pentru Jurnalism Independent. A organizat cursuri pentru tinerii jurnalişti, s-a străduit să-i convingă pe parlamentari cum să facă legi mai bune, a intervenit public pentru a apăra libertatea de exprimare (oho, şi ocazii au tot fost...), s-a chinuit să adune la un loc multele şi diversele organizaţii sindicale şi profesionale ale jurnaliştilor, pentru a da un profil mai clar şi un statut mai bun acestei profesii.

Centrul pentru Jurnalism Independent a susţinut, încă din anii ’90, cînd presa noastră se croia cum putea, principiile jurnalismului adevărat. Se poate spune, azi, că şi-a îndeplinit misiunea?

Aş vrea să vorbesc puţin despre „jurnalismul adevărat“ pentru că e o discuţie mai complicată. Ceea ce a încercat CJI a fost să propună modelul jurnalismului anglo-saxon, în care informaţia şi opinia sînt foarte bine delimitate. Opţiunea a fost aproape naturală, cei care ne-au creat – Independent Journalism Foundation – fiind din SUA, din zona New York Times. Am încercat să aducem în România standardele jurnalismului practicat de New York Times. Jurnalismul mondial are mai multe modele. România „cade“ în ceea ce se numeşte „modelul mediteranean de presă“, caracterizat de un paralelism între editorial şi politică, nu numai la nivel de proprietate, dar şi la nivelul simpatiilor asumate. E caracterizat, de asemenea, printr-o preponderenţă a opiniei şi prin amestecul opiniei cu informaţia. Unii consideră că aceste caracteristici sînt o slăbiciune (în raport cu trăsăturile jurnalismului anglo-saxon), alţii consideră că ele sînt date intrinseci, trăsături culturale. Să ne uităm cum arată presa din Italia, de exemplu; dar nici Spania, Grecia ori Portugalia nu sînt altfel, iar Franţa este şi ea destul de aproape de acest model. Ceea ce am încercat noi să facem a fost primit iniţial cu destulă rezervă, din raţiuni care ţineau mai ales de comportamentul cititorului în faţa acestui model de presă. Ne-a ajutat foarte mult popularitatea de care se bucurau Statele Unite în anii ’90 (ca şi azi). Posibilitatea de a lucra cu profesionişti de primă mînă din Statele Unite a bătut orice încercare de a discuta despre modelele de jurnalism (dacă o asemenea discuţie a existat vreodată în interiorul breslei). În opinia mea, jurnalismul din România este un teritoriu necartografiat: s-a dezvoltat atît de tare şi de organic după 1989, încît intenţia de a-l analiza a fost aproape nulă. Doar în anii din urmă au existat cîteva abordări academice, ştiinţifice, în ceea ce priveşte jurnalismul. Dar proiectele de cercetare privind starea jurnalismului din România sînt proiecte internaţionale, nu sînt generate în România.

Aşadar, revin: şi-a făcut treaba CJI?

Şi-a făcut treaba, dar nu şi-a încheiat mandatul. „Treaba“ nu se termină niciodată. Jurnalismul este o meserie cu o mare mişcare de forţă de muncă: în fiecare zi apar noi jurnalişti, alţii pleacă din profesie, astfel încît jurnaliştii trebuie tot timpul pregătiţi. Este ceea ce se numeşte, în limbajul proiectelor europene, „life long learning business“. Apar noi tehnologii, e nevoie de noi abilităţi. Dacă la începutul anilor ’90 jurnalistul făcea una din două – ori înregistra, ori scria –, acum trebuie să facă de toate: să înregistreze, să scrie, să facă fotografii, să editeze audio şi video, să pună materiale pe site. Natura meseriei s-a schimbat cu totul.

Dar statutul profesional al jurnalistului cum mai e, în România?

Iar ne bifurcăm. (De altfel, orice discuţie despre jurnalismul din România e în cel mai bun caz bifurcată; de regulă, e ramificată fractalic.) Putem vorbi despre statutul profesional sau despre statutul social al jurnalistului. Din punct de vedere profesional, lucrurile stau destul de neclar. Legislaţia românească recunoaşte drept jurnalist doar pe cel care lucrează cu contract de muncă la o entitate economică avînd drept obiect de activitate producerea de ziare sau materiale audio-video. Şi în alte ţări europene e la fel, nu sîntem un caz unic. În unele ţări sînt alte modalităţi de a defini jurnalistul: în funcţie de sursa principală de venituri (ca în Franţa), sau în funcţie de apartenenţa la un corp profesional (ca în Italia). Din punct de vedere profesional, jurnalistul stă mai prost ca la începutul deceniului. În 2009-2010, s-au purtat bătălii politice pentru a-i îmbunătăţi statutul, dar, paradoxal, ele i-au vulnerabilizat situaţia. Jurnalistul nu a fost niciodată foarte apreciat de patronul lui, de şefii lui direcţi. Jurnalistul a fost privit ca o „piesă de schimb“. Una dintre cele mai frecvente replici invocate de jurnaliştii cu care am discutat despre relaţiile lor cu şefii a fost „dacă nu-ţi convine, pleacă; mai sînt o sută ca tine care vor să-ţi ia locul.“ Asta spune povestea tristă a devalorizării jurnalistului în interiorul redacţiei: el nu e văzut ca un om care contribuie la existenţa entităţii de media, ci ca un trepăduş.

În mass-media s-au făcut bani de-a lungul tranziţiei, aşa încît presa a fost privită în primul rînd ca „business“. Nu e asta explicaţia pentru devalorizarea condiţiei jurnalistului?

Din mass-media nu s-au făcut bani, ci zone de influenţă care permit accesul la bani pentru alte afaceri. Există o mînă de companii, în ultimii ani, care au avut profit. Sînt canale mediatice care funcţionează de ani de zile pe minus. Este dreptul omului să facă ce vrea cu banii lui. Dar este şi dreptul meu, ca observator, să mă întreb ce îl determină pe un om de afaceri să ţină în viaţă un canal mediatic care pierde bani. Răspunsul este aproape evident: depinde ce vrei să faci cu acel canal. Dacă punem în paralel situaţia financiară cu analiza de conţinut, vom vedea că acel conţinut editorial „trage la cîntar“ într-o parte, deci e folosit ca mijloc de influenţă.

E adevărat, dar asta în ultimii ani. Cu mai mult timp în urmă, se scoteau bani din presă...

Da, dar numai de către unii. Pe la începutul anilor 2000, existau cîteva mari companii care aveau un amestec de canale, cu o televiziune drept locomotivă, şi care făceau bani, iar în restul presei se mergea pe minus. De aceea a apărut, prin 2002-2003, o anume vulnerabilitate a presei faţă de publicitatea din bani publici: dacă n-ar fi fost nevoie să ţii în viaţă canale media neprofitabile, nici Guvernul n-ar fi avut nevoie să folosească publicitatea la companii de stat, pentru a cumpăra influenţă. Legea cererii şi ofertei a funcţionat perfect atunci. Cred că una dintre cauzele fundamentale pentru care jurnalistul nu e privit ca o valoare în entităţile mass-media este lipsa de pregătire a managerilor de presă. (Şi aici, ştiu, fac o generalizare vinovată: nu este peste tot la fel.) Noi nu am avut manageri de presă, ci manageri din alte afaceri. Unul dintre cazurile descrise într-un studiu este cel al fraţilor Micula, care au privit afacerile din mass-media ca pe orice altă afacere: au investit foarte mult în tehnologii şi echipamente şi mai deloc în oameni. Rezultatele se văd: poţi avea supercamerele de pe lume, dar dacă nu ai reporteri şi editori cu viziune, rămîi la 1%.

De ce faci toate astea, cu atîta consecvenţă, de atîta timp?

Este o întrebare foarte grea, pe care mi-o pun cu periodicitate. Răspunsul poate să sune arogant, dar este singurul pe care l-am găsit satisfăcător pentru mine şi care mă motivează să mă trezesc dimineaţa şi să mă apuc de treabă: pentru că aşa cred eu că e bine. Evident, este plăcut şi stimulativ să vezi că lumea te apreciază, că lucrurile se schimbă în bine. Dar cînd lucrurile nu se mai schimbă în bine – şi nu din cauza ta –, trebuie să te întorci la rădăcina acţiunilor tale. Singurul răspuns destul de puternic este acesta: aşa cred eu că e bine. Motto-ul CJI este „păstrător al standardelor, agent al schimbării“. Între aceste elemente mă plasez şi eu, ca persoană. Este plăcut şi reconfortant să ştii că ai un set de valori – profesionale, morale, sociale – care rezistă în timp. Şi, indiferent de accidentele de parcurs – care pot dura şi cît viaţa unui om –, principiile acelea vor dăinui. Sînt o idealistă, ce să-i faci...

Dar astăzi avem, în legătură cu presa, unele discuţii pe care le-am purtat şi acum zece sau douăzeci de ani. Nu ţi se pare că am bătut pasul pe loc? Nu-ţi vine uneori să-ţi iei jucăriile şi să pleci acasă?

Faptul că avem aceleaşi discuţii nu mă deranjează. Este o validare în timp a temelor de discuţie. Dacă răspunsul este acelaşi, dacă standardele sînt la locul lor înseamnă că n-am greşit. Ceea ce mă deranjează este că instrumentele cu care purtăm discuţia sînt inferioare celor de acum 20 de ani. Dar tot spaţiul public s-a degradat simţitor. Presa nu poate fi mai bună decît societatea – e celebrul dicton care ne scoate din încurcătură. Am intrat de oarecare timp într-un proces de relativizare a valorilor şi a standardelor. Dacă ne uităm la modul în care se fac legile, o să constatăm că ele nu se croiesc pentru a corecta aberaţiile de comportament, ci sînt făcute ca să permită, să facă legale aberaţiile de comportament. Am început – ca societate, ca naţie – să ne aducem standardele la nivelul comportamentului nostru de acum. Altminteri, evident, în fiecare seară îmi iau jucăriile şi plec acasă. Dar mă întreb ce s-ar întîmpla dacă n-am flutura, măcar, aceste standarde în faţa ochilor jurnaliştilor?

În anii tranziţiei, s-au pus mari speranţe în tineri: „vrem politicieni tineri, care să nu aibă legătură cu trecutul comunist“, s-a spus adesea. Între timp, politicienii tineri au ajuns la putere...

Este unul dintre cele mai parşive mituri: acela că biologia rezolvă democraţia. Nu, biologia face şi ea ce poate. Pe cei mai tineri tot noi i-am educat. (Prin „noi“ iar generalizez vinovat...) Politicienii tineri au crescut în nişte sisteme de partid în care, dacă nu urmai modelul celor mai în vîrstă, nu răzbeai. Am avut ocazia să lucrez cu unii dintre aceşti oameni înainte şi după accederea lor la putere. S-au schimbat. Oameni cu care acum cinci-şase ani discutai raţional şi argumentat (chiar dacă de pe poziţii ideologice diferite) sînt acum nişte trompeţele. Au absorbit raţionamentele şi argumentele partidului, astfel încît „să dea bine“. Criteriile pe care le punem noi, societatea, oamenilor care vor să acceadă în funcţii au coborît. Sînt totuşi elementele unei societăţi de tranziţie. Ce înseamnă douăzeci de ani la scară istorică? Nimic. Eu întotdeauna am spus că nu tranziţia e prea lungă, ci viaţa mea e prea scurtă.

Nu ţi-ar fi plăcut să trăieşti în altă ţară, mai stabilă, fără atîtea probleme?

Mie îmi place în România. Dintr-un motiv extrem de simplu: munca pe care o facem noi, activiştii din ONG-uri, are ca obiect societatea. Eu pot să fiu Zîna Zorilor, dar dacă mă iei din România şi mă muţi în Patagonia, n-o să pot face o muncă la fel de bună pentru că nu sînt parte a acelei societăţi. Pot să fiu un expert pe termen scurt, care să le spună activiştilor de acolo cîteva trucuri. Dar în momentul în care mă duc la Parlament şi asist la dezbaterile dintr-o comisie, eu înţeleg ce se întîmplă acolo pentru că am tot background-ul politic şi cultural. De asta nu mi-am propus niciodată să plec din România, pentru că România este obiectul muncii mele. Pe de altă parte, îmi şi place ţara asta – aşa săracă, bătută şi cu ochii învineţiţi cum e... Dacă ieşi din Bucureşti, descoperi o lume cu totul diferită: mai calmă, mai aşezată, cu oameni care au cu totul alt gen de preocupări. Dispare aproape brusc agresivitatea care a devenit un fel de marcă a bucureşteanului – de la preşedinte şi premier pînă la şoferul de taxi. Pe la vreo sută de kilometri de Bucureşti, viaţa devine viaţă: capătă dulceaţă, capătă nişte musturi umane pe care noi, în lupta noastră cu standardele, cu principiile, cu ticăloşii, cu balaurii, le cam pierdem. Ce mi-ar plăcea să fac este ca, aşa cum noi am primit importuri la începutul anilor ’90, să încercăm să exportăm o parte din experienţa noastră. Eu am lucrat ca trainer cu oameni din spaţiul ex-sovietic, iar experienţele au fost pozitive. Am lucrat cu oameni din zona Balcanilor – care au un trecut mult mai tulbure şi mai dramatic decît noi; pentru oamenii aceia, e stimulativ să vadă că o ţară, care acum e în UE, a avut acelaşi tip de probleme cu ale lor, şi ele nu sînt insurmontabile. Şi uite-aşa ajungem iar la durata insuficientă a vieţii noastre, chestiune la care încă mai lucrăm...