Cu exact un an în urmă, un articol izolat din România liberă menţiona mica plachetă a lui Stéphane Hessel (Indignez-vous!) şi imensul său succes editorial. La cei 93 de ani ai săi, personajul impunea măcar atenţie. Membru activ al Rezistenţei, trimis în Franţa de către De Gaulle pentru a contribui la pregătirea debarcării aliaţilor, prins de Gestapo, torturat (despre această experienţă s-a rezumat să spună doar că nu judeci un om care a vorbit sub tortură – deşi el rezistase torturii), închis la Buchenwald, evadat în ultima secundă, diplomat după eliberare şi co-redactor al Declaraţiei Drepturilor Universale (şi nu „internaţionale“, cum sugerau anglo-saxonii) ale Omului, Hessel a fost întreaga sa viaţă un „indignat“ constitutiv: „lunga mea viaţă mi-a dat o succesiune de raţiuni de indignare“ – mărturiseşte el. Nu ştiu dacă indignatus şi dignitas au aceeaşi origine etimologică, dar pentru Hessel indignarea ţine organic de o practică a demnităţii umane şi nu are nimic din puseele unui rebel sau ale unui cîrcotaş. În acest sens se adresează el tinerilor, îndemnîndu-i la o indignare cu rost: „Vă doresc tuturor, fiecăruia dintre voi, să aveţi un motiv de indignare. Este un lucru preţios“. „Motivele de indignare pot părea astăzi mai puţin clare într-o lume complexă“ – precizează Hessel. „Dar în lume există lucruri insuportabile. Pentru a le vedea, trebuie să priveşti atent, să cauţi. Le spun tinerilor: «Căutaţi un pic, veţi găsi»“, adaugă el, avertizîndu-i de pericolul, universal şi el, al indiferenţei – adevăratul antonim al indignării.

În umbra uriaşului său succes, i s-a reproşat însă şi că apelul său pluteşte în vag, că este „kitul Ikea de indignare“, că nu dă şi soluţii concrete. Mai radicali, cîţiva tineri români au reacţionat virulent la doar cîteva ore după apariţia articolului din România liberă: „Este lucru stiut ca stanga/socialista/comunista «exploateaza» situatiile critice ale societatii dar nu are masuri de indreptare a acestora. Ca la noi, de altfel. Daca acest socialist este asa de indignat, de ce nu ii ajuta el si cei ca el? Sa nu mai dea sfaturi, sa si le tina pentru el. La MUNCA (alegător, 10:57 / 6 ianuarie); fumigene, un alt pierdut de Stanga, puneti mana la munca, bai socialistilor... (john, 17:08 / 6 ianuarie).“ În astfel de cazuri, „indignarea“ cedează şi lasă locul altei stări de spirit: „greaţa“...

Iată însă că venerabilul domn revine, de data aceasta în compania altui intelectual de anvergură, Edgar Morin. Cartea se cheamă „Calea speranţei“ – Le chemin de l’espérance, Fayard, 2011 şi oferă mult mai mult decît o listă de motive de „indignare“: propune o viziune.

De fapt, apelul la indignare nu era decît un soi de „deşteaptă-te, române!“, de exasperare în faţa unei tot mai impertinente lipse de viziune a clasei politice, întărită de o tot mai indolentă miopie socială a populaţiei. „Calea speranţei“ se doreşte o critică fundamentală a „căii dezastrului“ pe care înaintăm astfel cu toţii, creduli, ca într-o parabolă a orbilor.

Cei care s-ar aştepta la o reţetă macro-economică salvatoare sau la soluţii geostrategice vizionare vor fi deziluzionaţi, deopotrivă cu cei care se vor bucura cu gîndul la o şarjă devastatoare la adresa mondializării. Nu despre „a lua partea“ mondializării sau antimondialiştilor este deci vorba, ci despre o invitaţie la măsură, conform căreia mondializarea trebuie împlinită în interconexiunile şi solidarităţile sale planetare, dublată însă de o de-mondializare pe măsură care să redea viaţă localului şi diferenţelor. Căci „mondializarea constituie în acelaşi timp cel mai bun şi cel mai rău lucru de care a putut să aibă parte omenirea“ – ne avertizează autorii.

Abordarea celor doi este astfel fundamentală în alt sens, şi anume prin faptul că repune problema sensului fundamental al existenţei umane şi o face din perspectiva duratei lungi a istoriei modernităţii şi în perspectiva viitorului pe termen lung al omenirii. Or, este exact ceea ce ne lipseşte cu desăvîrşire în prezent. Un prezent despre care Konrad Lorenz se întreba, cu cîtva timp în urmă, dacă „ceea ce afectează cel mai mult sufletul oamenilor de astăzi este pasiunea lor orbitoare pentru bani, sau graba lor febrilă?“.

Această interpelare a sensului îi face pe cei doi veterani să se întrebe în ce măsură şi în ce fel bunăstarea (bien-être) ne face viaţa mai bună. Nemulţumiţi de constatare, autorii propun o „politică a vieţii-bune“ (bien-vivre). Aceasta „poate părea sinonimă cu bunăstarea. Dar noţiunea de bunăstare s-a redus, în civilizaţia noastră, la sensul său material ce presupune confort, posesiune de bunuri şi obiecte, fără să includă nimic din ceea ce constituie rostul unei vieţi bune, dedicată împlinirii personale, relaţiilor de iubire, de prietenie, sensului comunităţii. Viaţa-bună, astăzi, trebuie să includă, bineînţeles, bunăstarea materială, dar trebuie să se opună unei concepţii cantitativiste care este convinsă că această bunăstare este obţinută doar prin «mereu mai mult»“. Este vorba deci despre o politică a calităţii vieţii, şi nu a cantităţii bunurilor, despre ceea ce Alain Caillé numeşte, la rîndul său, o „politică a con-vivialităţii“.

O simplă dorinţă pioasă? Da, dar una fundamentală! Şi una care îşi oferă şi principiile călăuzitoare de realizare, analizînd pe rînd fiecare mare problemă a lumii contemporane, nu pentru a propune soluţii miraculoase, ci pentru a „deschide calea spre speranţa“ unor rezolvări responsabile. Viaţa poate fi gîndită şi altfel, dacă există „voinţa de a trăi“ mai bine în viitor. Căci pentru Hessel, hegelian convins şi optimist incurabil, mersul lumii are un sens pozitiv iar rostul profund al indignării a fost dintotdeauna speranţa.

Să ne indignăm aşadar cu rost în noul an, nu motivele vor lipsi... 

Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Sfîrşitul jocului. România celor 20 de ani, Editura Curtea Veche, 2010.