Cum voi fi spus, în numărul trecut, idealul de frumuseţe însuşi al fiecăruia în parte, „genul“ propriu de femeie sau bărbat, aduce a portret-robot... Literaţii nu prea fac, nici ei, excepţie de la această regulă nescrisă, – blondeţea feminină, bunăoară, fiind visul însuşi al lui Mallarmé (cf., între altele, o mie: „Femeia ideală, adică una dintre faţetele multiple ale frumuseţii ca atare, ale diamantului ce este ea, nu este una brună. Eva era blondă; Venus blondă…“); acelaşi păr bălai, buclat angelic, şi, îndeobşte, ochii albaştri fermecîndu-l, mereu, pe supirantul Bălăucăi. De adăugat, pour la bonne bouche, că, uneori, poeţii (între aceştia, Minulescu), fac apel la câte-un soi de chiasm cromatic de ordin ocularo-capilar: „Un domn cu ochii-albaştri şi bucle brune: Tata!/ Şi-o doamnă cu ochi negri şi bucle blonde: Mama!“ Or, asemenea chassé-croisé-uri sînt de natură să ne facă a surîde (fără maliţie, însă, ba chiar tandru), – fie şi dacă se înscriu perfect în faimoasa definiţie bergsoniană a comicului, şi anume: „du mécanique plaqué sur du vivant“. În schimb, „mecanicul placat pe viu“, provocator al rîsetului nostru, le-ar fi specific, la rigoare, şi unora dintre portretele-robot „de-adevă“, – dacă acestea n-ar friza oroarea antropometriei judiciare. 

P. S. Pe vremuri, am atras atenţia asupra unei contradicţii privind schematicele semnalmente ale cutărui „mîndru ciobănel“: „Mustăcioara lui / Spicul grîului, / Perişorul lui / Pana corbului.“ Or, corvinul capilar nu prea concordă (geneticalmente, pe cît bănui) cu o pilozitate facială ultraspelbă, una, aşa-zicînd, jaune paille! Numai că, aici, nu este vorba de un sumar portret naiv (ca al icoanelor pe glajă), ci de un cvasipeisaj antropomorf (ca în „şaradele“ unui Dalí, să zicem) şi/sau de un „antrop“ peisajat…