De ce cumpără românu’ mai mult decît are nevoie? De ce e românu’ risipitor? Şi, mai grav decît toate: de ce aruncă românu’ mîncarea? Iată cîteva întrebări îngrijorate şi îngrijorătoare care mi-au fost adresate zilele acestea în calitatea mea de „specialist în românu’“. Na belea! – şi-a zis în barbă specialistul de mine, nu ştiam că mai avem şi hibele astea. Păi, dacă zăpada iar ne-a adus „imagini apocaliptice“ şi tot vine sfîrşitu’ lumii, maică, barem să ne prindă cu burta plină – am dat eu să răspund, pe măsura întrebărilor. N-a ţinut, jurnalistul român vrea răspunsuri clare şi precise. Mă aşteptam ca la sfîrşit să întrebe şi „cine e vinovat?“.

Să le luăm însă pe rînd. De ce cumpără românu’ mai mult decît are nevoie? – se miră jurnalistul. Păi, pentru că voi îi repetaţi asta de şapte ori pe serial – răspunde specialistul. E simplu: se cheamă economie de piaţă, publicitate, consumerism, adică tot ceea ce ne-am dorit cînd nu aveam şi criticăm acum cînd avem. Întrebarea este deci uşor ipocrită: dacă n-ar mai cumpăra, voi n-aţi mai vinde publicitate. Sigur, încă nu ne-am ieşit cu totul din bulimia postcomunistă şi nu ne-am reglat întru totul raţional ispitele la necesităţi şi posibilităţi, dar criza a avut grijă să ne aducă cu picioarele pe pămînt, astfel încît nu prea ne mai aruncăm la cumpărături necumpătate. Întrebarea este deci şi uşor falsă...

Mai departe: de ce aruncă românu’ mîncarea? Asta e cu trimitere directă la sărbători, bag eu seama. Adică de ce intră românu’ în frenezia porcăriilor de Crăciun? Păi, pentru că e Crăciunul!

Să detaliem însă puţin. Dacă v-aţi uita în farfuria „românului“, şi în restul anului, aţi vedea că este mai mult goală decît plină. Şi tocmai de aceea, dorinţa de a avea măcar de sărbători o farfurie comparativ mai bogată este una compensator-compulsivă. Iar cine îşi permite găseşte mai multe ocazii de a sărbători. Pe de altă parte, la ţară (încă) nu se aruncă mîncarea. Ce rămîne – dacă rămîne – se împarte cu animalele din ogradă, de la cîine şi pisică, la găini şi porc. În gospodărie nu prea există „resturi alimentare“. Acestea sînt invenţia oraşului.

Dar să revenim la sărbătorile acestea, la marea sărbătoare a Crăciunului (care durează, ce-i drept, pînă spre Bobotează...). Atît religios, cît şi laic, este timpul naşterii şi renaşterii; mistic şi profan, este un timp oracular, al bunelor vestiri; prozaic, este un timp cînd zăpada te ţine în casă (iată...) şi te îmbie să visezi la gura sobei la vremuri mai bune. Este, oricum am lua-o, timpul (re)naşterii speranţei: a fost cum a fost, dar poate că, odată cu reînnoirea timpului, şi viaţa mea o fi mai bună... Dar cum să visezi frumos cu burta şi casa goale?

Da, sărbătorile sînt o „risipă“, dar numai pentru un raţionalism de contabil, inodor, incolor şi insipid. Excesul este, în acest caz, regula, dar este un exces (aproape) ritual, mijloc simbolic aducător, la rîndul său, de prosperitate, de mai bine şi mai mult. Dacă nici de Crăciun nu-mi pot permite... – se îngrijorează tot omu’. Orice gospodină îţi va spune astfel că dacă nu prisoseşte înseamnă că nu se ajunge. Şi vai de gospodina care nu va şti – sau nu va reuşi – să împlinească acest ritual: o va vorbi tot satul şi va fi amărîtă tot anul.

Pe de altă parte, este un exces destinat dăruirii, căci mîncarea de sărbători se împărtăşeşte: dă şi ţi se va da. Este un fel de potlach cu soarta, un fel de a-i forţa mîna: dau tot ce pot, poate dai şi tu la anu’ ceva mai mult... Mîncarea de sărbători nu este hrană şi cu atît mai puţin alimentaţie raţională, este sociabilitate pe pîine, bucate vorbite şi bucurie îmbucată.

De asemenea, pentru unii este şi o etalare hedonistă a reuşitei, a anului bun care a fost şi a statutului care este. Pentru aceştia, ce au în farfurie reprezintă şi cine sînt. Şi chiar dacă lucrurile nu stau totdeauna ca pe roze (sau poate tocmai de aceea...), o risipă bună de sărbători te face să te simţi ca şi cum viaţa e frumoasă. De sărbători, orice om are reuşita în farfuria sa cu sarmale.

În sfîrşit şi mai presus de toate: da, sîntem un popor pofticios! Cultural şi psihanalitic, sîntem o societate orală, ne place la nebunie să vorbim şi să mîncăm. Iar de sărbători ne place să ne dăm măsura acestei pohte ce-o pohtim de cînd ne ştim. Ce ai, deci, monşer, cu neamu’ meu?

Pe scurt, în masa de Crăciun ne ghicim soarta pe anul ce vine, precum babele în zaţul de cafea. Fiecare îl sărbătoreşte cum poate şi cu cine vrea, dar pentru societate, în ansamblul ei, este şi rezerva sa de speranţă pentru viitor. Nu există astfel nimic mai trist decît un om singur de Crăciun în faţa unei farfurii goale. Poate că aceasta ar fi fost singura întrebare cu adevărat îngrijorată şi îngrijorătoare pe care ar fi trebuit să o pună „jurnalistul“...

Să avem deci parte de o risipă după pofta inimii, cît şi cum s-o putea!

Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Sfîrşitul jocului. România celor 20 de ani, Editura Curtea Veche, 2010.