Nu cumva se întîmplă cam des ca victoriile să ne entuziasmeze pînă la a trece cu vederea orice greşeli, iar înfrîngerile să ne supere pînă la a nu mai recunoaşte nici un fel de calităţi?

Reacţionăm exagerat, e adevărat. Şi unul dintre motive este faptul că, deseori, nu facem diferenţa dintre victorie şi înfrîngere.

Ne comportăm de parcă nu hiperbola e principala problemă, ci confuzia. Confuzia pe care o practicăm în orice domeniu. Cu îngăduinţa cititorilor Dilemei vechi, în această săptămînă ies de pe harta sportului ca să dau un exemplu frapant pentru mine de inversare a victoriei şi a înfrîngerii.

Cînd ziaristul Sever Voinescu a intrat în politică, multă lume a considerat că e deja o izbîndă, un soi de „victorie prin neprezentarea adversarului“, cum se spune în sport. Acum, cînd acelaşi tip, care nici nu s-a îmbogăţit, nici nu a luat-o razna, ci, dimpotrivă, a rămas coerent cu sine, făcînd şi spunînd lucruri în linie, părăseşte scena politică, aceiaşi fani consideră povestea un eşec. Singurul favor pe care am putea să-l facem fostei tinere promisiuni este – nu-i aşa? – să evităm să vorbim despre retragerea timpurie a golgheterului intelectual care a jucat un singur sezon parlamentar. Să nu-i consemnăm înfrîngerea, cum ar veni.

Am avut, de multe ori, opinii diferite de cele ale parlamentarului PD-L Sever Voinescu. Deputatul a făcut parte şi din comisia Ridzi, unde şi-a apărat colega atît cît a putut, încercînd, la o audiere, să mă încuie. Altfel, frumoasă încercare! L-am văzut, apoi, menajînd cauze în care personal nu credeam. Dar niciodată nu mi-l amintesc pe Sever Voinescu violent verbal, distructiv în sensul opiniilor şi nici măcar nepoliticos în studioul televiziunilor, chiar şi în momentele cînd se duela ca un muschetar rămas în izmene, înconjurat de patru sau cinci oameni ai Cardinalului Mazarin. A participat la lupte pe care le-a cîştigat cînd păreau pierdute şi la meciuri în care ştia dinainte că îşi cam lua mamă de bătaie, ca atunci cînd a făcut parte din minoritatea amuzantă a celor vreo două voturi la una dintre alegerile din partid. Poate că firea de fost baschetbalist talentat – am rămas uimit cînd cineva îmi povestea tocmai la Olimpiada de la Londra păţanii cu juniorul Voinescu pe terenul din Ploieşti –, poate, aşadar, că firea de sportiv l-a îmboldit să fie deopotrivă loial şi singular. Are un orgoliu cît China, uneori pare superior, dar şi-a pus mereu argumentele în slujba cauzei comune a colegilor săi. O fi observat cineva de la „portocalii“ aceste lucruri? Au rămas undeva în memoria celor alături de care a lucrat momentele de la alegerile din 2009, cînd Sever Voinescu ţinea două conferinţe de presă pe zi, deşi ştia că nu-l va difuza nimeni? L-a încurajat şi i-a mulţumit cineva din PD-L la finalul încercării sale politice?

Se retrage din politică în avocatură. Uitîndu-mă pe tabela de marcaj nu văd scorul vreunei înfrîngeri, ci întrezăresc o afirmaţie care, în ceea ce mă priveşte, nu conţine nici hiperbolă şi nici confuzie: Traian Băsescu şi PD-L nu au meritat un purtător de cuvînt de talia fostului baschetbalist încăpăţînat Sever Voinescu.