Luni: Vă supun atenţiei următoarea idee a scriitorului israelian Amos Oz, într-o discuţie cu Jean Daniel, directorul revistei Le Nouvel Observateur. Daniel nu îşi ascundea decepţia faţă de actuala politică a Israelului, stat născut, cu atîtea speranţe şi entuziasm, dintr-o utopie. Oz îi răspunde că „Israelul nu poate fi o decepţie decît dacă e privit ca o ţară născută dintr-un vis“. Şi – atenţie! – „tot ce se naşte dintr-un vis nu poate fi decît dezamăgitor. Singurul fel de a păstra intact un vis este de-a nu-l trăi întruchipat. Aceasta e valabil şi în fantasmele erotice, şi în scrierea unei cărţi, şi în naşterea unei ţări“. Nu cred că noi, specializaţi în decepţii, aici, la porţile Orientului, unde totul, chiar şi o revoluţie, este luat cu cea mai mare lejeritate, ne putem permite să ignorăm această idee, venită dintr-un Orient fie şi Mijlociu, dar extrem de violent. Dacă vă interesează – şi ştiu că toate vă interesează –, Amos Oz este autorul unui roman, Fima (tradus şi în româneşte la Polirom), într-atît de bun încît, mulţumită lui, m-am împăcat cu un prieten de care îmi jurasem să mă despart definitiv.

Marţi: Fiindcă ştiu că vă preocupă toate fenomenele în societatea noastră, aş dori să găsiţi o explicaţie la frenezia cu care circulă întrebarea: „Mă-nţelegi?“ în toate convorbirile noastre. De la şoferi, unchi şi mătuşi, pînă la George Becali, nu ne mişcăm decît însoţiţi de acest „mă-nţelegi?“. Nu l-am cunoscut la această intensitate înainte de 1989. Să fie o nevoie imperativă de comunicare între români? Greu de crezut. Să ne îngrijoreze permanent lipsa de claritate în ce gîndim? Ar fi prea frumos. Să fie dorinţa intempestivă – pînă la tic verbal – ca, pe lîngă dreptatea şi adevărul obsesive, să triumfe şi logica? Nu ar fi chiar absurd.

Miercuri: Nu vă ascund că duminical urmăresc la TV 5 emisiunea Kiosque, în care corespondenţi ai presei străine acreditaţi la Paris discută evenimentele fiecărei săptămîni. De curînd, unul dintre ei a recomandat ca toate complicaţiile lumii de azi să fie judecate şi cu „un cinism rezonabil“. Expresia m-a înfiorat ca pe timpuri, cînd te întrebai dacă poţi pune pe hîrtie cîte o expresie „neconformă“, din acelea la care cenzorul îţi făcea notă informativă către secţie. Oricum, nici azi nu văd cine ar putea, în lume, să se declare un cinic rezonabil. În birourile dvs. aveţi vreun asemenea specimen? 

Joi: Iertaţi-mă că vă voi trezi memoria cu un titlu din Scînteia de altădată: „Pe urmele materialelor publicate“. După apariţia articolului meu „Lucidităţi de bucureştean universal“ (Dilema veche nr. 321), în care mă refeream la condiţia mea iudeo-creştină, am primit cinci telefoane de la prieteni evrei şi ortodocşi, din Bucureşti, Paris şi Tel-Aviv, care mă întrebau, cu o vie curiozitate, „din ce ţi-a venit?... cine te-a supărat?“. Cînd le-am explicat scurt că l-am scris pentru că era Paşte la unii şi la alţii au tăcut toţi o clipă îndelungă, neştiind dacă să mă creadă sau nu.


Vineri: Sînt convins că în ziua de sîmbătă, 10 aprilie 2010, monarhii şi toţi preşedinţii de pe glob – indiferent de ideologie – s-au interesat, mai mult sau mai puţin discret, de starea şi „sănătatea“ avioanelor lor din hangarele speciale. A fost o zi universală de angoasă prezidenţială, perfect de înţeles din p.d.v. uman, paralizîndu-ne orice impuls politicianist. De asemenea, cu acest prilej, am constatat că mai nimeni, la noi, nu s-a încumetat să numească – simplu, sobru, concis – ce s-a întîmplat acolo, drept o nenorocire, fără alte idei colaterale. Comentariile abundente balansau între blestem şi conspiraţie, aterizînd, ferm şi fără greş, în politică. În urmă cu un secol şi ceva, într-o anchetă a revistei Vremea, la întrebarea: „ce este o nenorocire?“, singur I.L. Caragiale a răspuns doar în două vorbe, bătute în piatră: „Prost lucru!“. Nu se mai vorbeşte aşa, pur şi simplu. S-a politizat şi nenorocirea. Nu e cazul să vă autosesizaţi?