Căutam nişte acte vechi. Din întîmplare, am dat peste o foaie îngălbenită, acoperită cu un scris deja greu descifrabil, dar îngrijit, pe care l-am identificat ca fiind al tatălui meu, probabil de pe vremea cînd era student la medicină. Era jurămîntul lui Hipocrate. L-am citit, apoi l-am recitit... Iată-l:

„Jur pe Apollo, pe Esculap, pe Hygia şi Panaceu, pe toţi zeii şi toate zeiţele, luîndu-i astfel ca martori, că voi respecta din toate puterile şi capacităţile mele acest jurămînt şi această făgăduială: îl voi onora pe maestrul meu la fel ca pe întemeietorii din zilele noastre, voi împărtăşi cu el toată ştiinţa mea şi, dacă e cazul, îi voi fi alături la nevoie; copiii lui vor fi fraţii mei şi, de vor vrea să înveţe medicină, îi voi ajuta fără să le cer nici răsplată, nici vreun alt angajament. Le voi spune copiilor mei, copiilor maestrului meu şi discipolilor legaţi printr-un angajament şi un jurămînt care sînt preceptele medicinei, îi voi învăţa pe ei tot ceea ce ştiu eu, dar nu şi pe alţii.

Voi veghea ca regimul prescris bolnavilor să fie în folosul lor, după forţele mele şi judecata mea, nu voi face nimănui nici rău, şi nici nedreptate.

Nu voi da nimănui otravă şi nici nu voi lăsa să se nască în mintea cuiva asemenea idei; la fel, nu voi ajuta nici o femeie să avorteze.

Îmi voi trăi viaţa şi-mi voi exercita meseria în curăţenie sufletească şi puritate.

Nu voi face nimănui operaţie ca să-i scot pietrele, o să-i las pe cei care se ocupă de asta s-o facă ei.

În fiecare casă în care voi intra, o voi face numai pentru binele bolnavului, mă voi păzi de orice faptă rea şi corupătoare făcută cu bună ştiinţă, şi mai ales de ispitirea femeilor şi a băieţilor, fie ei liberi sau sclavi.

Orice se va întîmpla să văd sau să aud în timpul exercitării meseriei mele, şi chiar în societate, voi ţine sub tăcere ceea ce nu e nevoie să fie dat în vileag şi îmi voi face o datorie din a păstra aceste lucruri ca pe o taină.

Dacă voi îndeplini acest jurămînt fără a-l încălca, să-mi fie dat să mă bucur de viaţa şi meseria mea, respectat de-a pururea de semenii mei; iar dacă-l voi nesocoti şi voi jura strîmb, să am parte de o soartă potrivnică!“

* * *
Peste cîteva zile, tot întîmplător, am găsit în teza unui arhitect, aparent fără nici o legătură cu subiectul lucrării, o amintire a lui Noica. O citisem mai de mult, undeva. Am recitit-o în tăcere:

„Am jucat şi eu fotbal, acum vreo 50 de ani, şi cea mai bună lecţie din viaţă am primit-o de la antrenorul de atunci al echipei de juniori Tricolorul, unde jucam. Antrenorul se numea Traian Paraschivescu, dar lumea îi zicea «Litră», căci era mărunţel. La un meci cu echipa Val-Vîrtej, stătea pe tuşă şi ne urmărea cum jucăm. La un moment dat, am primit o pasă lungă şi înaltă. Mi-am făcut socoteala că nu pot ajunge mingea şi am rămas pe loc. Litră mi-a strigat de pe tuşă: «Fugi după minge, măgarule! N-ai să faci nimic în viaţă!»“

M-am lăsat de fotbal, am mai jucat puţin tenis, pe urmă m-am apucat serios de carte. Am avut profesori buni, atît în ţară, cît şi în străinătate, ba mi s-a părut că învăţ mare lucru de la ei. Dar într-o zi, tîrziu, mi-am amintit de vorba lui Litră şi mi-am zis: or fi fost bune lecţiile filozofilor, dar tot mai bună a fost lecţia lui Litră. Căci ştiţi ce m-a învăţat el atunci? M-a învăţat că în viaţă trebuie să alergi şi după mingile pe care nu eşti sigur că le prinzi. Altminteri nu faci nimic în viaţă, sau fac alţii din tine ce vor ei.

* * *
Mă uit la fotografia bunicului meu, care mă priveşte de pe bibliotecă. În colţul ramei am pus, demult, un bileţel pe care notasem o „vorbă“ dragă de-a lui: În viaţă, important nu este să faci ce-ţi place, ci să-ţi placă ce faci!

Cred că era, totuşi, altă lume...

Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Sfîrşitul jocului. România celor 20 de ani, Editura Curtea Veche, 2010.