Citind acum vreo două luni un articol din Dilema veche de George Banu, intitulat „Artiștii și temerea de teatru“, și discutînd mai apoi cu autorul pe marginea textului, am avut o revelație. În acel articol, reputatul critic pomenea despre respingerea teatrului venită din partea unor pictori („Pictorilor le displace să fie asociați cu teatrul”). Explicația lui George Banu pentru acest fenomen ar fi că teatrul are o componentă care poate repugna cuiva cu anumite sensibilități. O componentă care ține chiar de „arta spectacolului” și de „coeficientul de inautenticitate” al teatrului. E vorba de „simularea”, de „punerea în scenă” pe care o presupune teatrul, de un element menit să-l facă să aibă succes.

Pentru a transmite mesajul dincolo de scenă, publicului, actorii trebuie să-și exagereze trăirile, vocile, gesturile. De aici vin și expresii de genul „jucăm ca la teatru” sau „teatral”, pe care George Banu le aduce în discuție. E ceva ce unora nu le place. Mulți pictori detestă teatrul, deși îi iubesc pe actori, după cum observă criticul. Toate astea mi-au amintit de ce spunea odată regretatul nostru coleg, criticul de film Alex. Leo Șerban. El explica de ce iubea mult mai mult filmul decît teatrul și, în fond, era cam aceeași idee. Spunea că, spre deosebire de film, cînd mergea la teatru nu putea trece de convenție, nu putea lua în serios ce se întîmpla pe scenă. Probabil că și lui i se părea ceva exagerat.

Un copil dus la teatru poate avea aceleași percepții de „inautentic”. Mai ales dacă e vorba de o dramă sau de o tragedie pentru adulți, exagerările de pe scenă îl pot chiar speria. Ei bine, la un moment dat, copilul acela am fost chiar eu. Cînd am citit despre motivele care te pot face să respingi teatrul, mi-am adus aminte de ziua în care mama, ținînd cu tot dinadinsul să vadă un spectacol la Teatrul Național (din București), m-a luat cu ea. Era pe la jumătatea anilor ʼ70, eu aveam vreo 10 ani, clădirea și sălile erau noi, recent inaugurate, și trebuiau și ele văzute. Era vorba de două piese ale lui Caragiale, care se jucau una după alta: Conu Leonida față cu reacțiunea și Năpasta. Da, tocmai Năpasta! Iar eu am fost năpăstuitul. Conu Leonida m-a amuzat, deși nici acolo n-am înțeles prea multe. Pare-mi-se că mama a avut o ezitare înaintea celei de-a doua piese, dar și-o fi zis că nu-i chiar așa de lungă și că poate o să suport. Am rezistat cu greu.

Astăzi aflu (după o scurtă cercetare pe Internet, de amator în ale teatrului) că regizor era  Ion Cojar și că, în general, el promova chiar autenticitatea în teatru. Probabil însă că Năpasta, oricît de „autentic” ar fi fost jucată, nu putea să nu producă un impact puternic la o vîrstă așa fragedă. Am văzut pe acea scenă niște oameni frămîntați de lucruri teribile, așa cum nu mai văzusem niciodată pe cineva în viața reală, și care vorbeau cu un patos și cu o forță cum nu mai auzisem niciodată pe cineva în jurul meu. Era de-a dreptul îngrozitor, cu atît mai mult cu cît nici nu pricepeam prea bine despre ce era vorba. Mi-aduc aminte și acum că nu reușeam să-mi dau seama cine era bun și cine era rău, în piesă. Nimic nu mi-a fost clar, nici măcar la sfîrșit. Descopeream însă o latură a vieții omenești, întunecată și înfricoșătoare, de care nu avusesem habar și tot ce știam era că n-aș fi vrut să am vreodată de-a face, în viața reală, cu asemenea oameni și cu asemenea grozăvii. Eram derutat și de piesa anterioară, de dinaintea pauzei. Nu înțelegeam ce legătură aveau indivizii ăia oribili cu caraghiosul de Leonida. Multă vreme după aceea am crezut că unul dintre actori (Ion) era Emil Botta. Nu era, dar probabil că în mintea mea s-a confundat cu ecranizarea piesei în care juca marele actor și pe care poate că am văzut-o ulterior. De bună seamă că dacă l-aș fi văzut și pe Botta atunci pe scenă, aș fi fost și mai impresionat (cred că fugeam din sală). Dar pare-se că, și fără Botta, lucrurile m-au marcat binișor.

Acum îmi închipui că în fine am înțeles de ce, de-a lungul timpului, am avut mereu o reținere față de actorii care declamau prea patetic, de ce nu-mi plăceau „scenele” din viața reală (dar cui îi plac) și de ce aproape întotdeauna am avut o ușoară ezitare înainte să merg la teatru. Mă temeam de vreo Năpastă.