Sînt dimineţi în care te trezeşti cu un singur nume în minte: Carabagiac. Sînt alte dimineţi cu un Bulat Okudjava intens şi Călătoria diletanţilor săi în amor care, deodată, se bifurcă spre confidenţa unui prieten deloc intim: „M-am îndrăgostit... cui s-o spun, dacă nu ţie?“.
Sînt de multe ori drumuri spre redacţie cu covrigăria Zaraza, pacea de la Kuciuk-Kainargi şi, brusc, Păstorel Teodoreanu care ţi-a recomandat să treci pe celălalt trotuar cînd îţi apare tipul ce te-a bătut la cap alaltăieri cu: „Molière, dragă, scrie prost!“.
E uneori liftul – revizie august 2011 – cu o idee precisă: profesorul Mihai Bărbătescu de la „Matei Basarab“ care în a X-a a dat un 10 la oral pentru dinamismul versurilor din „Mioriţa“.
Sînt, nu o dată, drumurile spre casă, cînd se ţine scai Leporello, pam-pam-pam-pam, imitînd paşii Comandorului, ca Don Juan să înţeleagă cine se apropie.
Sînt şi alte clipe cînd, în faţa aceleiaşi farmacii unde îţi poţi lua tensiunea, te ia un confluent al Volgăi, numit Paganel, care se varsă în Amazon.
Sînt momente muzicale cînd (aproape) sistematic trecînd pe lîngă un Mega Image (pe vitrină, un anunţ: „Cetăţeni, relaxaţi-vă! Avem preţurile cele mai mici!“), îţi răsare în auz indicaţia unui tînăr dirijor şi pianist francez, Frey, David Frey, către corzile orchestrei cu care repetă andantele Concertului de Bach: „Vă rog să menţineţi sunetul continuu ca nişte psihopaţi!“.
E, cîteodată, clipa de la stop cînd vrei să te întorci la Mega Image fiindcă nu ai văzut-o azi pe vagaboanda aia tînără şi urîtă care-şi îngrijeşte minuţios pruncul din cărucior, dolofan, foarte curăţel şi frumuşel.
E, uneori, prînzul în care – între supă şi grătar – te izbeşte scurt şi tare chipul tenismanului francez Tsonga, leit Cassius Clay.
Sînt, de cîtva timp, siestele neobişnuite în care te întinzi şi nu poţi adormi fiindcă te gîndeşti de ce nu i-ai răspuns celui care ţi-a imputat în România literară că de ce nu te-ai gîndit la Mircea Eliade şi la Garda de Fier atunci cînd ai scris despre Camus şi Partidul Comunist. Sînt acele amurguri de vară spre solstiţiu cînd nu îţi spui decît: „Plumb“.
Din cînd în cînd şi din gînd în gînd, vine cîte o înserare cu ideea foarte clară că energia lui Mozart se măsoară infinitezimal în bărbia melomanului care, instinctiv, susţine ritmul fiecărui allegro sau allegretto.
Sînt seri cînd, deodată, apare mătuşa aceea din Tel Aviv pe care ai dus-o, ante-’89, la „Ţăndărică“ – peste drum de Telefoane – la o nocturnă cu Miriam Răducanu şi Gigi Căciuleanu, iar la ieşire, te-a rugat s-o mai duci încă o dată, dar nu ai reuşit, fiindcă la ea acasă iar începuse un nou război şi „trebuia să fie acolo“. A murit în 2006, la 97 de ani, şi de cîte ori mă vedea, mă întreba, indiferentă la trecerea timpului, ce mai dansează Miriam şi Gigi.
Şi, în fine, noapte de noapte, la 23,59, deschizînd Euronews-ul pentru a vedea cum şi la cît a încheiat bursa din New York, îţi repeţi sacrul „deocamdată“ în care, între vocalele sale, se găsesc cele trei iniţiale D.M.T. (dacă mai trăiesc) din Jurnalul lui Tolstoi.
