Doamnei Rodica Zafiu 

Pornind de la legitima premisă că noţiunile aşa-zicînd abstracte sînt, numeric şi calitativ, insuficiente să descrie şi, ipso facto, să exprime mulţimea şi diversitatea unor acţiuni şi circumstanţe irepetabile sau strict particulare, cutare lingvist de anvergură a propus, de la amvonul unui sympòsion filologic, revizuirea, între altele, a modurilor verbale, – după Domnia Sa, mult prea puţine... Astfel, modul optativ, stimaţi colegi, se cade completat, cît mai degrabă, cu acela, bunăoară, oftativ, – ce exprimă de asemenea opţiuni, dar într-un chip mai interjecţional. Una e: „Aş vrea o rochie nouă!“, alta: „Of, dragul meu, aş vrea o rochie nouă!“.

(Aplauze, – printre lingvişti, nu lipsesc unii misogini.) Mulţumesc, domnilor; acum, să trecem, însă, la modul cel mai obiectiv: indicativul. Acesta se cuvine completat, îndată, cu vindicativul. „Ţi-am omorît căţelul“ e la indicativ; „Ţi-l omor, şi eu, acuş, pe-al tău“ e, dimpotrivă, la vindicativ. „Consoarta-ţi, marchize, a lăsat să-i cadă batista; eu am ridicat-o“ este, fireşte, la indicativ; „Conte, ţi-arunc mănuşa“ e la vindicativ. (Rîsete, – din aceleaşi pricini.) Mulţumesc, domnilor colegi; să venim, însă, la prochimen. Trece-vom peste conjunctiv, căci acest mod e reductibil nolens-volens la modul – aţi ghicit! – imperativ. Spunînd „Să ieşi afară!“ nu spui, la urma urmei, „Ieşi afară!“? (Rumoare, perplexitate.) În rest, imperativul e un… ghimperativ, căci, iată, semnul exclamării ce-i ţine veşnic companie, este un ghimpe ascuţit, lăsînd în urmă-i, prin incizie, o stigmă,-n chipul unui punct. (Aplauze de circumstanţă, – lingvistica fiind o ştiinţă sobră.