(…) Cine reduce problema cuplului la cuvîntul „împreună“ riscă să nu mai știe ce înseamnă „împreună“. Dar „împreună“ nu mai poate fi altceva decît antonimul lui „singur“. Singurătatea în cuplu este văzută ca un eșec. În categoria lui „împreună“, cuplul reprezintă structura cea mai simplă. Un fel de moleculă.

Dumnezeu ne rînduiește doi cîte doi. Și la Judecata de Apoi va fi mai ușor să ne numere. Allah, care îngăduie poligamia, în momentul socotelilor finale, va pierde mult timp. Într-un articol despre „familia celulară“ (gruparea: mama, tata și copilul) propuneam o discuție despre „modul lor de rezidență“, despre ce înseamnă să trăiești sub același acoperiș. Dintr-o greșeală de tipar a apărut „modul lor de rezistență“. Cum nu mă gîndisem mai înainte? Problema rezistenței la viața conjugală este un subiect cu desăvîrșire neexplorat. Țăranul zice așa: „Măritatu-i lucru mare, / Nimeni nu-l poate stricare, / Nici popă și nici birău / Numai, singur, Dumnezeu“. Vorbă să fie! Să nu ne închipuim că, în sat, cuplurile nu cad în greșeală. Cad, se ridică și iar cad: rușinea este cea care face ridicarea mai ușoară. Peste drum de casa mamei locuiește o familie de țigani. Din cînd în cînd divorțează, după ce el o fugărește pe stradă cu o cărămidă pe care nu o aruncă niciodată în ea. Într-o zi au „divorțat“ mai serios și am avut ocazia să urmăresc scena partajului. Ea a rămas cu fetița în casa aproape goală. Pe el l-am văzut cum stătea pe trotuar nedumerit ca omul care n-are poftă să plece la drum. Și acum scena care merită să devină un poster cît peretele, într-o gară de metrou: el purtînd sub brațul stîng un aparat de radio și cu mîna dreaptă ținîndu-l pe băiat, care în mîna rămasă liberă avea un fier de călcat. „Divorțul“ a durat cîteva ore, după care partea bărbătească s-a întors înapoi, cu bunuri materiale cu tot. Părinții s-au pus pe făcut copii, copiii s-au căsătorit și-au făcut și ei copii, dacă nu mai fac și astăzi. (…)

Într-un sat s-a născut un băiat și ursitoarele i-au menit să moară în ziua nunții. Și chiar așa s-a întîmplat. Alaiul nunții trecea prin vadul unui rîu, calul s a împiedicat și mirele a a căzut în apă. Jale mare. -Atît de mare era jalea că ursitoarele au venit și au spus neamurilor, care își rupeau hainele de disperare, că stă în puterea lor să-l învie pe mire dacă se găsește cineva dispus să-și împartă zilele cu el. Mama a început să plîngă și mai tare, strigînd că nu poate pentru că mai are și alți copii de crescut. Tatăl a invocat niște afaceri importante. Frații și surorile, printre lacrimi, au cedat cîte o zi. Atunci, mireasa, care după obiceiul locului nu avea voie să vorbească, și-a despărțit părul în două, croind cu degetele cîte o cărare la mijloc și arătînd în felul acela că jumătate din zilele ei i le dă lui, ea urmînd să se descurce cu cealaltă jumătate. Povestea mă tulbură mult și nu știu de ce. Am comparat-o cu marile istorii de amor din literatura universală. Dar aici nu-i vorba de nici o iubire. În plus, povestea provine dintr-o lume în care fata își cunoaște mirele la nuntă. Atunci? Pentru ce-i dă jumătate din zilele ei? De altfel, mi se pare mai greu să dai jumătate din viața ta… mai bine o dai pe toată. Așa, trebuie să trăiești lîngă el, cît el; ai tot timpul să-ți pară rău.

(apărut în Dilema nr. 76, 24 iunie 1994)