Din virtualul năbădăios al e-societăţii române a poposit acum cîteva zile pe ecranul calculatorului meu un pps paradigmatic, un soi de antologie de angoase naţionale elaborată de un român verde şi subţire. Este vorba despre Lucian Mîndruţă – dar aceasta e mai puţin important. Important este faptul că „opera“ cu pricina este – aş pune pariu! – pe placul majorităţii conaţionalilor noştri. Iată o mică selecţie:

Sîntem sub ocupaţie, dar nu se vede nici o armată.

Sîntem colonizaţi de o populaţie certăreaţă şi nesimţită, venită din nici o stepă.

E ca şi cum undeva, în secret, cineva ar fi dat drumul la o maşină de mîl uman, care acoperă încet, încet naţiunea lui Sadoveanu, Eliade, Nichita...

Sîntem o ţară ocupată de hoarde sosite din pîntece de mame eroine.

Marginea lumii s-a răzbunat dînd buzna în centru, pusă pe jaful identităţii naţionale, întocmai ca barbarii care năvăleau în Roma.

Populaţia care ne înlocuieşte nu mai este nici măcar ridicolă. E dincolo de asta, în sensul cel mai rău şi primitiv cu putinţă. Scriitorul nu mai poate face nimic: e nevoie de etolog, de veterinar, de dresor.

...(ei) se pregătesc să dea asaltul final, spre puterea oficială, după ce au pus mîna pe cea simbolică: ascultăm muzica lor, ne refacem reperele după valorile lor, sîntem călcaţi de maşinile lor.

Undeva, departe, UE şi moda corectitudinii politice ne învaţă să mulţumim frumos pentru asta şi să ne ştergem la gură. Am fost o naţiune, devenim o sumă de triburi

Aţi ghicit, presupun, că este vorba despre Ei (ţiganii) şi Noi (românii), imaginile montate artistic fiind „grăitoare“. Nimic nou, nimic surprinzător, tot e bine că nu ni se sugerează şi „soluţia finală“! Mai mult, nici nu mă interesează în cele de faţă părerea domnului Mîndruţă şi a fanilor săi despre romi, am vorbit altă dată despre „ascuţirea luptei de rasă“. Ceea ce mă interesează de data aceasta este imaginarul românilor despre ei înşişi, fantasma „cetăţii asediate“ prin care par a citi şi interpreta realitatea în care trăiesc. România este o ţară asediată, asaltată, colonizată, ocupată, inundată şi, în final, înlocuită: Am fost o naţiune, devenim o sumă de triburi! Să mori tu? – îmi vine să întreb, păstrînd registrul discuţiei. Mai academic spus: oare chiar aşa să fie?

Am un (în)ciudat sentiment de déjà vu citind aceste exegeze. Am crescut la şcoală cu resentimentul jugului otoman şi al invaziilor tătare care ne-au împiedicat să fim ceea ce am fi putut să fim. Acasă mi se spunea că nu mai sîntem ce-am fi fost din cauza jugului sovietic. După 1990, ne-am văitat cu toţii de comunismul care ne-a furat jumătate de secol de istorie şi de aceea sîntem codaşii Europei. Iar în fiecare dimineaţă, imnul nostru naţional ne scoală din somnul cel de moarte în care ne-au ţinut secole de-a rîndul toţi aceşti barbari de tirani. Treacă-meargă, tătarii, turcii, ruşii chiar erau puteri năprasnice. Dar ţiganii!? Fraţi români, mai daţi-o dracului de treabă! Chiar nu remarcă nimeni ridicolul penibil al acestei fantasme? Chiar nu ne putem gîndi pe noi înşine altfel decît ca oropsiţi ai sorţii, ca victime ale unui Big Brother? Şi acum, dacă nu mai avem pe cine să dăm vina, ne-am apucat să facem din amărîţii de ţigani noul Hannibal în faţa porţilor culturii noastre feciorelnice! Ce-aţi zice de puţină demnitate naţională?

Mai grav este că acest „éternel retour“ transfigurează însăşi realitatea. Pentru cei care cred în acest pps, chiar aşa stau lucrurile, chiar aceasta este realitatea, pe care nu mai este nevoie să facă efortul de a o cunoaşte. Iar cine se îndoieşte de aceasta, nu este decît un fiţos de „politically correct“ care nu ştie despre ce vorbeşte. Mai departe, pentru cei care cred în această ficţiune – şi sînt mulţi! – nu rămîne decît să aştepte apocalipsa: sîntem invadaţi, cuceriţi, desfiinţaţi. Nu mai e deci nimic de făcut! Vina este a lor, problema nu este a noastră, aşa a fost să fie...

Cam în aceeaşi perioadă am urmărit un documentar realizat de Carmen Avram la emisiunea În premieră. Era tot despre romi. Majoritatea erau cumplit de săraci. Mulţi mai şi furau. Dar acum pe mine mă ştiţi, nu-i aşa, nu sînt în pericol! – a glumit reportera. Nu se ştie niciodată... – a clătinat din cap bărbatul din faţa ei. Nu era „politically correct“, nu era acuzator, era pur şi simplu realist. Şi, mai presus de toate, era un documentar, adică acel gen de lecţie de alfabetizare în aptitudinea de a citi realitatea, de care societatea română are atît de multă nevoie.

Morala fabulei trece mult dincolo de anecdotică. Iată deci doi jurnalişti şi două moduri de abordare a realităţii. Pe de o parte, analize realiste, operînd cu fapte sociale şi constituind premise ale cunoaşterii realităţii; pe de altă parte, sinteze fictive, operînd cu credinţe culturale şi exprimînd concluzii despre sensul ultim al realităţii. Dominarea din ce în ce mai tiranică a celor din urmă învăluie realitatea, în loc să o dezvăluie, şi o face să dispară, într-un final, din orizontul preocupărilor noastre: noi ştim deja, nu mai trebuie să cunoaştem!

Este adevărat, cea mai simplă modalitate de a tranşa problemele pe care ţi le pune realitatea este să o eviţi. Dar, vorba lui Cohen (amintită în numărul anterior din Dilema veche): „Realitatea e una dintre posibilităţile pe care nu-mi permit să le ignor“. Românii lui Mândruţă & co. îşi permit! 

Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Sfîrşitul jocului. România celor 20 de ani, Editura Curtea Veche, 2010.