Valul bezmetic de vaccinări care a urmat nefericitei morţi a unei persoane publice chiar poate rămîne în istorie ca „fenomenul Tecuceanu“, căci rezumă cît se poate de bine o stare de spirit mult mai generală decît evenimentul în sine. Societatea de consum a descoperit relativ recent una dintre cele mai eficiente (şi îndoielnice...) strategii de marketing: frica vinde, iar frica de moarte – respectiv grija/îngrijorarea faţă de propria sănătate – mai dihai decît altele. Se vorbeşte astfel de cîtăva vreme despre „cultura fricii“ şi, complementar, despre diverse „conspiraţii“ menite să o întreţină din motive comerciale. Nu, nu sînt conspiraţii, ci doar lobby, insistent şi eficient, dar tocmai de aceea şi foarte puţin moral. Dar despre toate acestea am spus o dată ce aveam de spus, aşa că nu o să mai repet.
Mă întrebam însă dacă în perioada comunistă am avut parte de ceva similar şi încercam să-mi aduc aminte care au fost „fricile“ mele – şi ale altora – în acea vreme. Acea frică subliminală, difuză, cotidiană, rareori acută, ce intră în negocierile noastre de rutină şi care ne face să vorbim astăzi despre „cultura fricii“. Şi am avut surpriza să-mi dau seama că nu îmi aduc aminte, practic, de nimic echivalent. Cum adică, frica – acest gen de „frică“ – ar fi o invenţie a societăţii de piaţă, necunoscută comunismului? Scandalos!
De acord, dar merită un gînd zăbavă...
Desigur, nu mă refer la anii ’50, cînd eram prea mic pentru a avea amintiri în afara celor relatate de părinţi. Iar ei aveau, în mod cert, frici permanente, frici pe care le putem numi politice şi care ţineau de nesiguranţa zilei de mîine sau chiar a clipei următoare, cînd li se putea întîmpla, teoretic, orice. Dar după aceea, în timpul vieţii mele? Care au fost fricile mele?
Era, desigur, examenul de admitere la facultate, de natură să-ţi marcheze tot restul vieţii. Şi, desigur, oricui şi oricînd îi poate fi „frică de examen“ – dar aceasta este altceva, o simplă excitaţie privată şi de moment. Dacă treceai de acest hop, pensie scria pe fruntea ta şi nu prea te mai întîlneai în restul vieţii cu nesiguranţe majore! A, da, mai era loteria repartiţiei (poate singura mea „frică“ de care îmi aduc aminte) care te aşeza după nişte reguli imprevizibile în trenul cu navetişti sau în tramvaiul cu oameni ai muncii din oraşul natal – dar, la vîrsta respectivă, şi asta semăna mai mult a aventură decît a angoasă. Şi atunci?
– De cînd se pun ştampile pe ouă, m-am învăţat să mă uit cu atenţie la data de expirare şi să mă întreb permanent dacă nu sînt prea vechi – constată, amuzat, un amic. O dată, cînd am vrut să-mi fac o omletă, am dat peste un ou expirat. M-am speriat îngrozitor, l-am aruncat repede la gunoi şi am scos gunoiul în stradă, să nu păţesc ceva... Şi am renunţat la omletă!
– Az e oo!... – îmi aduc eu aminte de un afiş scris de mînă pe o hîrtie de ambalaj, care făcea fericit, din cînd în cînd, tot cartierul.
Ce „frici alimentare“ cînd nu aveai ce să mănînci, dar ştiai şi că nu vei muri de foame!? Ce angoase provocate de nesiguranţă cînd erai sigur că aşa va fi mereu? Frica fusese şi ea monopolizată de către partidul-stat, era o frică etatizată, generică şi constitutivă, astfel încît pînă la urmă se întîmpla adesea să uiţi de ea, aşa cum uiţi de aerul pe care îl respiri. Şi oricum nu aveai ce să faci – şi mai ales nu se aştepta să faci ceva decît să trăieşti „normal“ cu ea. Acum s-a democratizat şi marketizat şi fiecare dintre noi trebuie să-şi gîndească un „management al fricii“. Cîtă responsabilitate!...
Poate că aici este diferenţa: într-un regim totalitar poţi să te confrunţi cu teroarea şi/sau cu suferinţa, dar mai puţin cu frica, această frică din specia angoasei, difuză şi tratabilă pe care o exprimă sintagma „cultură a fricii“. În comunism, după perioada de teroare, am suferit, dar am fost mai puţin expuşi fricii, pentru simplul motiv că nu aveam ce face (sau credeam cu tărie acest lucru); acum avem ce face, iar responsabilitatea permanentă a opţiunilor generează nesiguranţă care, la rîndul ei, produce frică. Nimic mai simplu apoi să o întreţii şi să o manipulezi în funcţie de varii interese.
„Pînă şi domnul Mihăilescu, la a cărui părere ţin foarte mult, nu are o poziţie tranşantă în această privinţă!“ – se plîngea zilele trecute un cunoscut ziarist, referindu-se la faptul că, într-o intervenţie pe HotNews, nu am spus clar dacă trebuie să ne vaccinăm sau nu. Dar ce sînt eu, Ceauşescu, să decid în numele poporului ce trebuie să facă acesta? Nu sînt nici măcar om politic pentru a mă pricepe şi la virusologie... Este treaba fiecărui cetăţean bine informat să ia decizia potrivită. Dar sîntem noi cu adevărat bine informaţi? Sîntem vreodată cu adevărat suficient informaţi?... Şi uite-aşa, fandacsia-i gata.
Şi poate aici se află şi o parte a explicaţiei „nostalgicilor“: suferinţele comune şi conştiente ale trecutului tind să se evapore în faţa fricilor personale, dar inconştiente, ale prezentului...