Zilele trecute a avut loc – în presa timpului, cum se zice – o reabilitare a unui om şi a unei idei româneşti care, timp de 40 de ani, s-au bucurat numai de dispreţ şi hulă. De cînd am învăţat ce este o autobiografie, am apreciat că 40 de ani constituie cea mai fiabilă unitate de timp. 

Omul care a fost reabilitat se numeşte Angelo Niculescu, antrenor emerit de fotbal, iar ideea sa, în limba română, temporizare. Un buletin de specialitate al Federaţiei Internaţionale de Fotbal îi atribuie în 2011 lui „nea Angelo“ paternitatea aşa-zisului tiki-taka, acel îndelung joc de pase prelungite cu care Barcelona face furori. „Pare de dimensiunea fantasticului – scrie Radu Oprişan în Gazeta Sporturilor din 29 august – dar e absolut real, nu o spunem noi, FIFA o afirmă oficial“: Angelo Niculescu e părintele tiki-taka. Ziaristul s-a dus acasă la inventator să-i comunice vestea, şi omul – peste două săptămîni împlineşte 90 de ani – a emis imediat regretul că nu mai are la îndemînă caietele cu scheme făcute în urmă cu 40 de ani, înainte de Mondialul 1970 din Mexic, în care România juca într-o grupă infernală: cu Anglia şi Brazilia, campioane mondiale, şi Cehoslovacia, o vicecampioană; dar s-a apucat, fără multă melancolie, să (ne) explice: „Ideea era că nu avem valoarea adversarilor (aha! – exclamaţia mea) şi atunci mingea trebuia să rămînă la noi cît mai multă vreme... Era un joc de pase succesiv dezvoltate de-a latul terenului (alt aha!) aşteptînd să speculăm spaţiile libere pe poziţiile viitoare“... Cu această tactică (nu-i puteam zice tiki-taka), România a învins acolo Cehoslovacia cu 2-1 – şi ne-am urcat pe pereţii caselor noastre –, apoi a pierdut strîns cu 0-1 în faţa Angliei – care a fost felicitată pentru acest rezultat de premierul Harold Wilson – şi a cedat cu Brazilia lui Pelé doar cu 2-3. Senzaţional de onorabil, nu? Mai senzaţional – ca să zic aşa – e cum a fost primită la noi această performanţă. Cu un huo (aproape) general, cu o răceală sictiroasă specifice neamului la orice succes afară – de la dadaism pînă la un Palme d’Or la Cannes. Memorabil – şi după 40 de ani – a fost tunetul lui Fănuş Neagu. El a numit pentru prima oară această temporizare drept „cea mai nevaccinată idee judeţeană, cu nici o unghie de Cristos în iesle...“ („Cum, nea Radule – m-au întrebat, după ’90, cîţiva ziarişti tineri – se putea scrie pe atunci de Cristos?“) Aşa s-a vorbit despre temporizare timp de 40 de ani, cît se străbate un deşert. În 2011, „nea Angelo“ încă se mai enervează: „Asta e o tîmpenie scornită de presa de atunci!“. Tîmpenie, tîmpenie, dar ideea va rămîne ca o vorbă de ocară în fotbalul şi mentalul românesc, iar Angelo Niculescu, ca un „cremenal“ care a introdus-o, tot el fiind cel care nu l-a introdus pe Dobrin în nici un meci de la Guadalajara. Nici pînă azi nu se ştie care „crimă“ a fost mai mare. Mă număr printre acei puţini care nu ne-am indignat decît în ziua cînd Angelo a fost demis, pentru că, după Guadalajara, ne-a calificat doar printre primele opt ale Europei, şi nu mai sus. De ce nu l-am huiduit? În primul rînd, fiindcă nu mi se potriveşte. Apoi, fiindcă ţineam la domnia sa de pe vremea adolescenţei, cînd adoram Carmen-ul cu linia de mijloc Torjoc-Şiclovan-Niculescu şi aripa dreaptă Farcaş-Marian; de peste 40 de ani, îmi vine greu să mă dezic de valorile adolescenţei. În fine, fiindcă oricît a fost de batjocorită, temporizarea s-a dovedit, de-a lungul celor patru decenii, dincolo de orice orînduire politică, cea mai naturală şi rezistentă tactică pentru gîndirea şi cultura noastră fotbalistică. (Da, există o asemenea cultură.) De la Angelo încoace, succesele şi eşecurile naţionalei noastre, fie antrenată de Lucescu, Iordănescu, pînă la Piţurcă, aparţin acestei tactici care exprimă atît calităţile cît şi defectele ştiinţei noastre de a bate mingea (şi poate nu numai mingea). Nimeni nu a putut să renunţe la ea, oricît s-a urlat împotriva ei, cerîndu-se să dăm dracului jocul ăsta de-a latul, să atacăm curajos în valuri, fie şi pierzînd catastrofal, dar ofensiv şi mîndru. Chiar şi azi, cînd se constată că ideea asta judeţeană a devenit o tactică de valoare mondială, tinerii ziarişti se uită la ea chiorîş, fiindcă ea ar mărturisi o frică în faţa unor adversari superiori. Adevărul este că temporizarea, ca orice politică, se face numai cu valori. Angelo Niculescu zice că nu i-a avut pe Messi sau Xavi, dar s-a bazat pe Liţă Dumitru, pe Radu Nunweiler, pe Dembrovschi – „fotbalişti foarte tehnici care în primul rînd nu pierdeau mingea“. Azi nu mai avem asemenea valori tehnice, indiferent în ce sistem s-ar juca. De ce nu mai avem nu mai e vina lui Angelo, ci a patronilor megalomani şi a impresarilor nesătui, care au devenit mai importanţi şi mai „valoroşi“ decît orice fotbalist. Temporizarea s-a degradat prin devalorizare. Ceea ce nu ne împiedică să-i urăm lui Angelo Niculescu ca la 90 de ani să fie mulţumit de ceea ce a făcut.