Aceeaşi „prezumţie de curiozitate“ pe care a invocat-o de curînd Doru Buşcu la întoarcerea din Noua Zeelandă, unde Gold Corporation a invitat un grup de elite jurnalistice din România pentru a se convinge de caracterul total benign al cianurilor în exploatarea aurului, aş putea să o evoc şi eu pentru a legitima vizita mea mult mai modestă prin Apusenii noştri, la invitaţia „taberei adverse“. Este vorba despre Universitatea de vară „Pe drumuri romane în Ţara Moţilor“, organizată de RPER şi însufleţită de Ştefania Bianu împreună cu alţi cîţiva „idealişti“. Aş putea, dar nu ar fi un lucru înţelept, căci acest gen de care pe care nu face decît să-i orbească şi pe unii, şi pe alţii... 

Odată ajuns acolo, primul lucru care se vede cît se poate de clar şi indiferent de orice prejudecată este că, spre deosebire de drumurile vinului, despre care am vorbit în numărul trecut şi care sînt marcate peste tot, dar nu duc nicăieri, drumurile romane nu sînt marcate nicăieri şi se află pretutindeni. Dispărute pe alocuri sub vegetaţie sau straturi subţiri de pămînt, ele îşi fac brusc apariţia pe cîte un plai însorit şi poartă drumeţul, care le-a luat cît de cît urma, prin locuri mirifice şi înapoi cu gîndul în timpuri măreţe. Pot fi desţelenite integral relativ uşor. Să spun că aceste drumuri constituie un patrimoniu al tuturor, că ele sînt de o însemnătate identitară deosebită pentru noi şi că orice „ţară civilizată“ le-ar pune în valoare prin trasee turistice ce ar antrena şi dezvoltarea durabilă a zonei? Vă las să judecaţi şi singuri... 

Să mergem mai departe şi să ne oprim la Roşia Montană. Minele de aur şi vechile galerii romane, cu geometria lor perfectă săpată în stîncă. Şi de jur împrejur straturile de istorie care traversează vremea habsburgilor şi pe aceea mai recentă a comunismului. O expoziţie fotografică impresionantă, care ilustrează un mod de viaţă dur şi oameni mîndri. Muzeul minei are însă un aer trist, de tuberculos împăcat cu soarta. Dar marea surpriză vine de-abia cînd urci în sat, în Roşia Montană. Nu mai fusesem din copilărie şi nu mai ţineam minte mai nimic. Acum am rămas însă aproape o zi să mă plimb în susul şi în josul uliţelor, să-i pipăi pereţii şi să-i adulmec atmosfera. Roşia Montană este unică! Casele, semeţe altădată, afişează încă spre stradă resturi de feronerii bogate şi stucaturi imperiale, iar spre curte, în interiorul ogrăzii, îşi păstrează faţa lor rurală, cu tindă generoasă de lemn. Crîşma „dintre craci“, cu intrarea pe colţul a două uliţe ce urcă dealul, vine direct din alt secol. Piaţa din centru, sfîrtecată acum între ruine şi renovări, păstrează încă ceva din energia vremurilor de prosperitate. O decadenţă nobilă străbate întregul peisaj. Pe măsură ce te îndepărtezi însă de centru, uliţele sînt năpădite de vegetaţie, care pune stăpînire încet, încet peste ziduri şi acoperişuri sparte. Doar o cameră video cocoţată pe un stîlp metalic te anunţă că este o zonă supravegheată. 

Îmi aduc aminte de un prieten jurnalist care îmi explica de curînd la o masă, suficient de tare ca să-l audă şi cei din jur, cum Roşia Montană e un loc pierdut, cu oameni săraci, unde nu ai cum şi de ce să faci turism, şi că singura salvare a localnicilor este să fie strămutaţi pe banii Corporaţiei la Alba Iulia. Da, este adevărat, majoritatea cam asta au ajuns să-şi dorească – şi au fost ajutaţi din plin să ajungă să-şi dorească asta. Dar a spune că Roşia Montană este un loc pierdut de lume care nu are cum şi de ce să fie oprit din prăbuşire este prea de tot! La gura minei aflasem, aşa, într-o doară, că teribila cianură a fost folosită şi în timpul comunismului, în cîteva exploatări minere din ţară. 

Întors în Bucureşti, am găsit pe Internet şi recentele reglementări europene în domeniu, pe care, mă gîndesc eu, şi Gold Corporation va trebui să le respecte. Ca un profan total ce mă aflu, nu pot – şi nu vreau – să mă bag unde nu-mi fierbe oala şi să-mi dau cu părerea despre ceea ce nu ştiu. Dar din cele aflate şi din cîte spun cei care se pricep, nu văd de ce mi-aş face, în acest caz, griji mai mari decît pentru o centrală nucleară – iar pentru aşa ceva m-am obişnuit de mult să nu îmi mai fac griji. Sînt dispus deci să le dau crezare celor care au văzut cianura la lucru în templul ecologiei din Noua Zeelandă. Doar că asta nu este tot, nu doar siguranţa tehnologică este în joc în toată această încîlcită poveste. O lume veche este împinsă spre dispariţie şi o lume nouă este împiedicată să se nască, chiar dacă se declară oficial contrariul. Şi chiar dacă soluţiile există şi au fost puse în cîteva rînduri pe tapet. Ca să vezi aceasta şi să pricepi că mizele sînt total în altă parte, nu trebuie să fii nici specialist, nici să mergi pînă în Noua Zeelandă! 

Parafrazîndu-l pe Poet, aş putea spune astfel şi eu, la rîndul meu, că nu de cianură mi-e frică, ci de negocierea ei...