Pe lîngă politică, jurnalistul francez Éric Naulleau mănîncă literatură pe pîine şi taie în carnea vie a scriitorilor vedetă, sacrosancţi în Franţa. Mi-a dat întîlnire la cafeneaua Le Cannibale, într-un cartier deconcertant din nord-estul Parisului. Soarbe un ceai şi citeşte Limonov, Le livre de l’eau, un autor mai mult decît politic incorect. Ca şi jurnalistul iconoclast care-şi permite să fie, savuros şi temut, cu bisturiu în loc de limbă, dar suflet cald chiar şi atunci cînd îi „execută“, cu argumente, pe Nothomb sau Beigbeder. Fan necondiţionat al cinema-ului românesc, se laudă, cu bucurie de copil: Cristian Mungiu şi actriţele Cristina Flutur şi Cosmina Stratan au fost invitaţii săi în emisiunea de actualitate culturală Ça balance à Paris, pe care o prezintă pe canalul Paris Première. Merge cu metroul – spre stupefacţia călătorilor, e traducător din bulgară – spre stupefacţia editorilor, crede încă în sufletul Europei – spre stupefacţia generală. Şi e gata să vină oricînd în România, după ce a vizitat-o doar literar, editînd la Paris, în anii 2000, prima serie a revistei românofile Seine et Danube. Verb şfichiuitor grefat pe o generozitate de fond: cui i-e frică de Éric Naulleau?

V-aţi născut în Germania, părinţii fiind francezi, şi de 35 de ani sînteţi parizian. E Parisul din jur o bună ascunzătoare pentru un cosmopolit?

Ne aflăm într-o enclavă salafistă – cu magazine de chador şi niqab – şi cartierul e împărţit între „bobo“ şi „bărboşi“, care trăiesc unii printre alţii, dar nu se amestecă. Belleville, la două sute de metri, e altceva, templu al chilipirurilor chinezeşti, iar Ménilmontant, unde am locuit acum vreo zece ani, la doar cinci sute de metri, e şi el complet diferit. Nişte plăci tectonice ale Parisului care se ciocnesc, fiecare cu particularitatea ei. Cartierul din jurul metroului Couronnes e pe măsura mea.  

Cărţile lui Amélie Nothomb nu vă sînt pe măsură, n-o prea iubiţi…

Depinde de an. Nu sînt înţepenit într-un sistem. Citesc şi sînt ani cînd îmi place Amélie Nothomb şi ani cînd nu-mi place. Petronille (ultimul roman apărut la Gallimard) nu prezintă nici un interes. Nu se poate numi literatură, ci mai curînd umplutură. Ca şi podgoriile: sînt ani în care dau vinuri alese, sînt ani în care dau vinuri extrem de proaste. Anul acesta e unul foarte prost pentru Amélie Nothomb şi ştiu că sînt oameni care n-o citesc decît pe ea, din păcate. Ar putea să încerce Limonov sau Carrère, sînt o mulţime de cărţi bune. Nu sînt prea mulţi criticii care să aibă curaj: de obicei, se pronunţă vag şi destul de neutru despre cărţile proaste. Consider că, dacă o carte e proastă, trebuie să o spui cu voce tare, e o formă de respect pentru cărţile bune.

Nici Michel Houellebecq nu vă place. Cum îndrăzniţi?

Da, aşa e, nu-mi place. Houellebecq nu e un bun scriitor, dar e, cred, un bun sociolog.

Mai nou e considerat şi un bun economist?  

O, da. (Jurnalistul Bernard Maris a publicat Houellebecq économiste, Flammarion.) Mîine o să aflăm că ştie să meargă pe apă. Un fel de guru, Houellebecq, un actor, evident genial, economist, sociolog, scriitor, ştie să ţină ţigara seducător între degete, realizator, interpret, nu-i mai rămîne decît să învie morţii şi înainte de asta să meargă pe ape. E versiunea noastră modernă a lui Iisus Hristos. Francezii sînt fascinaţi de oamenii providenţiali, e o tradiţie naţională. Şi în perioadele mai dificile, Franţa exportă cu bucurie specialităţile sale cele mai dezastruoase: vinul le nouveau beaujolais, la fête de la musique, Houellebecq, Beigbeder, Amélie Nothomb.

Cei trei sînt traduşi şi merg bine în România.  

Bănuiesc că Beigbeder şi Houellebecq sună mult mai bine în româneşte decît în franceză, aveţi o şcoală de traducători foarte bună. Cu siguranţă acesta e secretul. Şi-mi pare rău că nu-i pot citi în româneşte…

În Franţa apar în fiecare toamnă peste 600 de romane noi. În toate emisiunile şi în presa literară se vorbeşte însă doar despre aceiaşi zece autori.  

Unică în lume, la rentrée littéraire e o specialitate pur franceză. Ştiţi filmele cu mulţi figuranţi: zece vedete şi o sută de figuranţi. E nevoie cu adevărat de figuranţi ca să ai efectul de mulţime. Numai că pe generic rămîn doar zece nume. La rentrée littéraire este un mare spectacol literar. Şi toată lumea e complice. Pentru că editorii le spun criticilor ce cărţi vor să bage la înaintare şi criticii acceptă cu multă bunăvoinţă să joace jocul. Un supliment literar ar fi dezonorat să nu pună pe prima pagină cronici despre Emmanuel Carrère (Le Royaume, P.O.L.), Eric Reinhardt (L’amour et les forêts, Gallimard). Eu încerc să mă pun în locul unui scriitor care a publicat în acest an la P.O.L. şi care nu e Carrrère: păi, cade în depresie. Nu există decît Carrère. Pentru Gallimard nu e decît Reinhardt, poate cîteva firimituri în plus, pînă la sfîrşitul lui septembrie, cînd gata, jocurile sînt făcute. Cam aceleaşi titluri le regăsim în premiile literare. Un fenomen explicabil raţional: înainte, editorii încercau să-şi facă cifra de afaceri prin toate cărţile publicate, care se vindeau mai mult sau mai puţin, toate. Acum, ei vor să facă cifra de afaceri cu puţine titluri, dar vînzînd foarte multe exemplare. Eu văd critica literară ca pe o corecţie a pieţii, dar sînt minoritar. Însă e bine să fii minoritar.

Cum vă alegeţi cărţile despre care scrieţi, între cele 600 de cărţi noi? 

Oarecum la întîmplare sau prin cei în care am încredere, confraţi. Pentru cronica din Le Point am ales două capete de afiş pe care le-am cam desfiinţat – Nothomb şi Beigbeder – şi apoi am ales titluri sortite să rămînă prin definiţie în umbră. Nu cred să fie prea mulţi care să scrie despre Jean-Claude Pirotte, Portrait caché, Le Cherche-Midi. E vorba despre o literatură de mare calitate. Să ai încredere în instinctul tău, în părerea unora şi altora, dar să n-ai încredere în ce spun editorii.

Ce vă captivează cînd începeţi să citiţi o carte?

Sentimentul că există o necesitate. Cel care a scris-o nu putea să nu o scrie. La ultimul Beigbeder (Oona & Salinger, Grasset) nu e nici o necesitate. E un bricolaj, jocuri de cuvinte, un exerciţiu care nu e vital pentru el. Să-şi vadă numele în presă, da, o necesitate exterioară. Dar cea interioară... Nothomb la fel. Sînt cărţi care nu trebuiau să existe. Limonov a scris cartea asta în închisoare (Edward Limonov, Le livre de l’eau, Bartillat). Nu-l obligă nimeni în închisoare să o facă, dar simte nevoia să-şi povestească viaţa în dezordine, să revină asupra ei, totul grefat pe o necesitate. O simt prezentă sau nu, chiar dacă e vorba de cărţi de facturi foarte diferite.  

De unde vă vine acest curaj de a merge contra curentului?

Nu ştiu. Pe mine m-a crescut mult timp o bunică. Bunica mea povestea frecvent o anecdotă. Locuiam într-un mic sat unde nu existau magazine. Doar un camion care venea din cînd în cînd şi vindea de toate, de la mîncare la obiecte de uz casnic. Într-o zi, o vecină începe să-mi spună că sînt foarte drăguţ, mă mîngîie pe cap, mă somează să-i răspund ceva şi eu îi spun: „Merde.“ Aveam, se pare, doi ani. E ceva în caracterul meu care răspunde în răspăr, rebel. Inexplicabil. Pentru că în casă la noi nu se vorbea aşa. Uite că eu continui să spun: „Merde.“ „Ia uitaţi ce critic simpatic, ce-ar fi să scrie şi el despre cartea asta?“ Iar eu răspund: „Merde, ei, uite că eu o să scriu despre altceva.“ Am impresia că am rămas foarte fidel copilului care am fost, cu bune şi cu rele.

Aţi fost profesor de literatură franceză în Bulgaria anilor 1980. Ce imagine păstraţi din acea perioadă?

Eram fascinat de ţările din Est. Era „cealaltă Europă“. Erau ţări vecine, surori, dar exilate dincolo de Cortina de fier. Dictatura, imperiul răului. Literatura m-a cucerit din prima. Kadare descrie lumea sub dictatură şi era fascinant să realizez că sub dictatură se putea scrie atît de bine. Înainte de a ajunge în Bulgaria comunistă, mă fascina alfabetul chirilic. Mă uitam la meciurile Franţa – Bulgaria şi vedeam scris „Platini“ în alfabet chirilic. Hazardul de a ajunge în Bulgaria mi-a schimbat viaţa. Am învăţat limba bulgară, vorbesc bine, soţia mea e de origine bulgară. Am fost profesor de literatură într-un oraş de provincie, unde nu călcase nici un picior de occidental. Eram de vîrste foarte apropiate, eu aveam 25 de ani, elevele mele – 18. Era o sete de cultură nemaipomenită şi sînt încredinţat că şi România, şi Bulgaria sînt ţări care au un raport foarte profund cu literatura şi cu arta.

În ce fel priviţi azi către Estul Europei, despre care Imre Kertész spune că e o regiune burduşită de resentimente?

Franţa e o ţară a resentimentelor. Am scris în Le Point că în Franţa lumea ştie cine e tunisianul care şi-a dat foc, Mohamed Bouazizi, dar nimeni nu ştie cine e Plamen Goranov, care a făcut acelaşi lucru în Bulgaria. Compania de electricitate bulgară a fost vîndută Austriei şi Suediei şi acum, cu pensia sa, un pensionar nu-şi poate plăti nici măcar factura de lumină. Aceste ţări care au cunoscut ce era mai rău din comunism cunosc acum ce e mai rău din capitalism. Lenin spunea despre comunism că înseamnă sovietele plus electricitatea, bulgarii află azi despre capitalism că înseamnă liberalism minus electricitate. S-a născut o mişcare de nostalgie pentru o epocă teribilă, pentru Ceauşescu sau Jivkov. Mi se pare că e un destin dureros pentru aceste ţări. Este încredibil cum încă se vorbeşte despre România şi despre Bulgaria ca despre nişte ţări exotice, îndepărtate. Şi de fapt a existat un profund comerţ intelectual cu cele două ţări, România avînd şi avantajul francofoniei. Cînd vorbesc cuiva despre literatura română sau bulgară, sînt privit de parcă aş vorbi despre o altă planetă.  

Mai aveţi replică?

Da. Să te interesezi de cultura şi de literatura română sau bulgară nu e un act militant în sine, înseamnă să te interesezi de o bună literatură, de un foarte bun cinema. Noroc că românii au reuşit să se impună cu noul val de cineaşti. Sînt un mare fan. Te poţi duce orbeşte să vezi un film românesc şi ai mari şanse să dai peste un film excepţional. Mungiu, Porumboiu, Puiu – incredibil ce inventivitate şi ce calitate au. Am tradus literatură bulgară, am publicat-o ca editor. Sînt scriitori foarte buni, dar nu merge. Şi asta pentru că am ales să facem o Europă a liberalismului. Pe Europa o interesează ca toţi românii şi toţi bulgarii să aibă un telefon mobil şi nu să le fie traduşi scriitorii. E o Europă a negoţului, nu o Europă a spiritului. Se vede clar că cinema-ul românesc aduce ceva cinema-ului european, eu găsesc că e pasionant. Eu sînt foarte european, dar Europa pe care am construit-o nu are suflet, e doar un automat de bani, o casă de supermarket care înregistrează.  

Aţi afirmat că modul în care se vorbeşte despre cultură la televiziuni în Franţa nu dă loc la dezbateri care pot să fie la fel de vii ca o dezbatere politică. Ce temă vi se pare urgentă?

Pînă la temă, o carte este în primul rînd o scriitură. O carte nu e tema, nu e pitch-ul, este textul. Haideţi să revorbim despre text! Sînt atîţia care vorbesc despre cărţi fără să le fi citit. Literatura nu e ceea ce e scris pe coperta a patra. Nu e faptul că Limonov a făcut puşcărie, ci e ceea ce scrie fiind în puşcărie. Ar trebui să încetăm această tabloidizare a literaturii. Prima condiţie: textul, tot textul şi doar textul. În privinţa temei, cred că, după autoficţiune, revenim un pic către o temă interesantă: poate literatura să schimbe lumea? Care e raportul între literatură şi lume? O literatură socială, care nu fuge de real. Eu iau literatura în serios. Nu citesc cinci pagini ca să-mi fac digestia sau ca somnifer. Literatura mă tulbură, îmi pune sîngele în mişcare, şi aş vrea ca dezbaterile literare să fie la înălţimea acestei experienţe.  

Ce nu ştiu telespectatorii despre Éric Naulleau şi aţi vrea să ştie?

Aaa... (se gîndeşte). Nu ştiu că nu sînt făcut pentru această meserie. La TV e destul de frecvent: oameni care în viaţa lor sînt destul de timizi şi n-au caracterul de a fi senini în faţa unei camere de filmat şi totuşi ajung să facă faţă. Prietenul meu Yves Calvi (realizator al emisiunii de dezbatere politică C dans l’air), care are o carieră strălucitoare, e la fel. Am făcut şcoala împreună, am rămas prieteni. De cîte ori se aşază în faţa unei camere va trebui să traverseze ceva. Sînt oameni care adoră asta. N-aş spune-o despre mine. Să mă aşez în faţa unei camere şi să fac asta e contrar caracterului meu profund. Sper că nu se vede!

Foto: A. Faidy