Cum ne putem da seama, ca spectatori sau telespectatori, dacă o demisie a unui antrenor de echipă e oportună sau nu, dacă o plecare a acestuia ar strica respectivei formaţii şi lucrurile ar rămîne la jumătatea drumului sau dacă demisia ar face bine echipei? 

Fotbalul are cîteva vorbe transformate în mit. Şi sînt atît de defecte încît nimeni nu se mai îndoieşte de ele. E ca şi cum unanimitatea le-ar garanta irelevanţa. „Schimbarea antrenorului produce un şoc la echipă“, sună una dintre aceste maxime. Un şoc produce, dar un şoc negativ. În turul acestui campionat, Liga 1 schimbase, în medie, un antrenor pe echipă, cea mai ridicată cifră europeană a instabilităţii şi mai mult decît rotiseră, în total, patronii din cele 6 campionate puternice ale Europei!

Acestea sînt cifrele. Şi aceştia sînt oamenii. Abia venit la Steaua, Sorin Cîrţu declară deja, cu năduf microbistic şi cu umor oltenesc: „Mai rămîn 21 de zile ca să-mi testez limitele masochismului!“. Chiar şi antrenorii bine plasaţi în graţiile patronilor, aşa cum e Viorel Hizo, sînt vulnerabili. Hizo se bate la titlu cu FC Vaslui, echipă finanţată de Adrian Porumboiu, o chestiune în fond miraculoasă pentru reprezentanta fotbalistică a celui mai sărac judeţ al României. 

Acum doi ani, România a pus pe lista Champions League singura echipă venită dintr-o localitate fără semafor: Unirea Urziceni. Acum, poate produce un nou record, aducînd Vasluiul, oraşul cu cei mai mulţi şomeri. Şi ce face Hizo cînd e întrebat ce va însemna pentru el dacă ia titlul cu această trupă minusculă? „Ce să însemne? Un titlu.“ Contrariat în faţa răspunsului eliptic, „Prea simplu pentru TV, să-ţi mai zică ceva!“, reporterul a insistat: „Şi care e semnificaţia acestui titlu?“. „Păi, care să fie, am luat un titlu“, a răspuns, la fel, sec şi sceptic, Hizo, ca unul care a mai văzut echipe revelaţii cu antrenori daţi afară de dragul schimbării.