– Cum a ieşit cursul? – o întreb eu pe M., o fostă studentă, trăitoare la Paris.
– Nu a fost un curs, a fost un fel de training, cerut de administraţia locală dintr-un arondisment din Paris.
– Ca să ce?
– Ca să-i cunoască mai bine pe cei din Europa de Est, că au mulţi emigranţi de pe la noi şi nu se prea înţeleg cu ei... Aşa că scopul a fost să-i lămurim ce-i cu est-europenii, comunicare interculturală şi toate celea...
– Şi aţi reuşit?
– Eu aşa am crezut, pînă în ultima zi cînd au venit întrebările lor şi cînd mi-am dat seama că mai tot ceea ce le-am spus eu au ascultat mai mult din politeţe. Ei aveau problemele lor foarte concrete, la care aşteptau de la noi soluţii la fel de concrete.
Şi prietena mea îmi relatează o serie de istorioare care mai de care mai pilduitoare, dar mă voi opri doar la prima.
Nici nu au apucat bine conferenţiarii să dea cuvîntul sălii pentru întrebări, că un administrator de bloc, dublat de un reprezentant al poliţiei de proximitate, evident exasperaţi şi unul şi altul, au povestit cu sufletul la gură următoarea scenă: în fiecare duminică dimineaţa, o doamnă care stă la etajul opt coboară cu un covor în braţe, îl întinde pe iarba din faţa blocului şi se apucă să-l frece cu nişte perii şi săpun: Ça c’fait pas! – se holbează poliţistul. „Aşa ceva nu se face, e total absurd! Dar nu putem să-i facem nimic, că altminteri e politicoasă, nu deranjează pe nimeni“ – completează administratorul. „Aşa că nu ştim ce să-i facem, că în fiecare duminică primim telefoane din bloc la postul de poliţie“ – îşi explică poliţistul oful său. Şi amîndoi au vrut să ştie de la „specialişti“ dacă: 1) e ceva cultural în chestia asta cu covorul sau 2) femeia e nebună sau 3) pur şi simplu îşi bate joc de noi.
Nu am întrebat-o pe M. cum s-a descurcat, căci am văzut-o evident încurcată. Adevărul e că nu aş fi vrut să fiu în locul ei. Ce să spui, că e „ceva cultural“, că adică aşa sînt femeile românce, au asta în sînge, au, n-au treabă, în fiecare duminică la ora 10 fix scot covorul din casă, caută cel mai apropiat colţ de iarbă şi dă-i şi freacă? Cunosc o groază de românce la Paris care nu spală covorul pe gazonul din faţa casei în fiecare duminică. Pe de altă parte, nu e greu să regăseşti în această întîmplare pathosul bunei gospodine de la ţară (şi nu numai), dăruită trup şi suflet îngrijirii casei. Poate că femeia din poveste chiar dorea să le demonstreze noilor săi vecini francezi că ea e gospodină, că e curată, adică nu ca „ăia“, ştim noi cine... Singurul lucru cert şi care putea fi spus era că femeia nu era nici nebună, nici rău intenţionată. „Cam asta le-am explicat şi eu“ – îmi mărturiseşte M. „Doar că m-au întrebat şi mai disperaţi: «Bine, şi atunci noi ce facem?» La care n-am ştiut ce să le mai spun...“
Cam asta este, într-un fel, problema multiculturalismului, pentru oamenii de rînd: toată lumea se confruntă cu astfel de întîmplări şi nimeni nu ştie modul lor de utilizare dacă acestea ies din sfera pitorescului. Mergînd un pas mai departe, dăm imediat peste originea multor tensiuni sau chiar conflicte generate de astfel de situaţii benigne: natura distincţiei spaţiu public – spaţiu privat. Pentru europeni, pentru oamenii „civilizaţi“ adică, această împărţire este aproape naturală, precum aceea dintre apă şi ţărm sau dintre cîmpie şi deal. Iar fiecare spaţiu are legile sale, care ţin de natura sa, aşa cum nimeni nu se mişcă în apă la fel cum se mişcă pe pămînt. Ce e aşa de greu de priceput? De ce oamenii ăştia se apucă atunci să înoate pe uscat? De ce îşi curăţă, de pildă, covorul afară, cînd acest lucru se face înăuntru? Această transgresare a frontierelor şi amestec al spaţiilor produc ceea ce antropologii numesc poluare simbolică, iar aceasta generează oriunde şi oricînd spaimă şi agresivitate. Şi cere măsuri reparatorii.
Pînă la a ajunge deci la celălalt spaţiu definitoriu, cel major al drepturilor Omului, care poate – şi trebuie – să preocupe statele şi instituţiile de drept, multiculturalitatea minoră dar echivocă a covorului mănîncă astfel zilele cetăţenilor de rînd. Care cer atunci sprijinul administratorului de bloc şi al poliţistului de proximitate ca să le rezolve problema. Iar aceştia, neînţelegînd nimic, cer sprijinul şefilor lor. Şi uite aşa, din şef în şef, pînă cînd într-o zi unul dintre ei ajunge să i se plîngă doamnei Merkel care, excedată la rîndul său, anunţă lumii că multiculturalismul a eşuat.
Nu, nu vreau să spun că aşa s-au petrecut lucrurile şi că un amărît de covor a dus la o astfel de declaraţie capitală! Dar, aşa cum iadul este pavat cu bune intenţii, şi multiculturalismul este populat de multe covoare, baticuri şi cîte şi mai cîte alte neînţelegeri similare. Toate acestea ne aduc aminte că multiculturalismul rămîne doar o astfel de „bună intenţie“ dacă nu este însoţit şi de o comunicare interculturală grijulie şi răbdătoare. Iar asta este treaba noastră, a tuturor, şi nu putem să o delegăm pur şi simplu şi integral „factorilor în drept“! Poate că, în aceste condiţii, Uniunea Europeană ar trebui să lanseze următorul anunţ global: Societate multiculturală în criză caută traineri competenţi! Sau poate „cetăţeni competenţi“?...
