În copilăria mică, pe vremea lui Stalin, am rîs cu Tomazian, „Salutare, taică, și noroc! Nevastă-mea Florica…“. Pe urmă a intrat pe fir Stroe, sau o fi fost dinainte, dar eu așa l-am perceput, cu al său „Alo! Aici e Stroe, / Vă roagă să-i dați voie, / Puțin să vă înveselească / Și să glumească. / Iar cu voi.“ În casă, ra-dioul mergea tot timpul și eu rîdeam de mă uscam. Ai mei rîdeau mai puțin și clătinau capul spre stînga și spre dreapta de dorul lui Tănase. Ciupisem din zbor un fragment din repertoriul lui Tănase și învățasem de față cu cine puteam să-l spun, „Dela Nistru pîn’ la Don, / Davai ceas, davai palton, / Davai bani, davai moșie, / Harașo tovărășie!“.

Timpul trecea și mie mi se accentua amorul pentru emisiunile de satiră și umor. Horia Șerbănescu și Radu Zaharescu, Trio Grigoriu, Puiu Călinescu… umor sănătos de brigadă, umor pe linie. În fine, vine și Mircea Crișan, care începe să strecoare lucrușoare interzise spuse în doi peri. E bun și e gras. Și tata e gras, are o sută treizeci și șase de kilograme. Se cunosc și se întîlnesc în Piața Amzei, ei doi împreună cu Ovid Teodorescu, gras și el. Privindu-i pe toți trei, îți venea să zici: așa ceva nu există! Mircea Crișan își ținea mașinile în garajul din blocul Bibicescu, unde locuiam. Avea un Opel albăstriu și un Fiat 600. Nu sînt sigură că Opelul era Opel, dar de Fiat știu precis că era 600 pentru că se opreau oamenii din drum să se uite cum intră în el, era un spectacol care sfida toate legile fizicii.

Pe urmă s-au lansat trei grei, Tomiță, Amza și Bibanu. Aici era meserie! Toți trei făceau spectacol de divertisment cu mîna stîngă și, cu dreapta, erau actori de zile mari. Rîdeam ca proștii la televizorul nostru rusesc marca Rubin. Mai întîi ne enerva la Telejurnal nea Nicu și, pe urmă, dacă aveam ocazia, rîdeam.

Din 1980 am rîs mai pe sponci. Nu-i timp de rîs, tovarăși, sarcini importante stau în fața noastră! Se rîdea de 1 Mai, de 23 August și de Revelion. Cîteva luni după Revoluție nu prea s-a rîs. Pe urmă s-a lansat Divertis. Rolul lui politic ar trebui să nu fie neglijat de istorici. E vremea concurenței, POOOC!!!, Proteveul îl lansează pe Florin Călinescu cu ai săi. Umor subtil, politic; dolarul crește și noi ne rîdem.

Încerc să-mi amintesc de un spectacol de divertisment de pomină din perioada tranziției și gîndul mi se leagă simultan de Revelionul lui Everac, care ar merita să fie clasat după ciuma lui Caragea, și de un spectacol care ține de zece ani, în fiecare săptămînă avem parte de mai multe bucățele, am în vedere momentele folclorice bordelice care împing dincolo de orice vis urît imaginea țăranului român cu muzica sa cu tot. Puteți adăuga și dansul. Și eu, care credeam la Revoluție că va veni un vînt să adune toate vedetele de muzică populară ca să le risipească prin restaurante și cîrciumi! Să rămînă cine trece proba pieței, cine nu, să se apuce de altă treabă!

Și uite, dacă mă gîndesc bine, tot rîdem și rîdem. Am rîs și cînd ne-a fost rău, și cînd ne-a fost foarte rău, că de bine nu prea se poate vorbi în ultima jumătate de secol. Poate în mileniul viitor. 

(apărut în Dilema nr. 319, 19 martie 1999)