Cînd n-au să mai existe trenuri, va mai şti, oare, cineva ce-i aia deraiere lexicală?... Glissando-ul adică, dinspre un termen spre un altul, cei doi avînd nişte silabe, două sau trei, în „miezul“ lor, comune. „Deraind“, ca un vagon pe şine, un prim vocabul îl încalecă pe un al doilea, suprapunîndu-se, parţial, pe el. În termeni mai puţin mecanicişti, se metisează cu acesta, ivind o agreabilă surpriză (în chipul unui mic mutant).

E cazul antropomorfinei, de exemplu, hibridul lui Călin-Andrei Mihăilescu (un autor cu geniul jocului lingvistic); sau al invidiosincraziei mele. (Al termenului născocit de mine, vreau să zic.) – Vocabulul care rezultă din aşa-zisa deraiere lexicală, aduce cu „a sta în două luntri“ (metaforă, în felul ei, marină). – Continui cu o nouă întrebare: cînd va dispărea, cu totul, jocul (speţa noastră devenind tot mai posacă, tot mai corectă şi anostă), fi-va proscris şi jocul de cuvinte? Nu va mai rîde, oare, nimeni (cum vom fi rîs, pe vremuri, noi) la un banc (cvasi-inocent) ca ăsta: „Ştii bancul cu ceainicu’?... Dacă nu-l ştii, ţi-l spun: Ce-ai, Nicu, cu noi?“ – Am conceput, pe-acelaşi calapod, şi eu, un „banc cu polobocul“, – poanta căruia e „Joacă polo Boc?“. Pe lîngă acest banc de tip acvatic, un altul, tot acvatic şi, pe deasupra, şi naval, e, dacă vreţi, „bancul cu bocaportul“. Ştiu că nu ştiţi ce-i aia bocaport (pentru asta, tre’ s-ai studii de marină şi, cel puţin, o tresă). Ei, bine, bocaportul va să zică: „o deschizătură [alias o gaură] pe punte, prin care se încarcă mărfurile-n navă“. – Or, propriu-mi „banc cu bocaportul“ ar fi ăsta: „Nu-i putem tăgădui dlui Boc aportul“. „Aportul la ce?“ veţi întreba ’mneavoastră. „Aportul şi atît!“ vă răspund eu.