La cîteva zile după apariţia în Dilema veche (nr. 374/2011) a acelui aide-mémoire pentru (a)uzul intern, am primit la redacţie un e-mail de la domnul Tudor Mihalache – 66 de ani, inginer pensionar – care ne punea la dispoziţie un aide-mémoire propriu:
Cristian – şeful care, în funcţie de starea în care se găsea şi ce dorea să obţină de la mine – să mă roage sau să mă „îngroape“ – mi se adresa cu: Doruleţule, Dorele, Tudorică, Tudore, Mihalache sau tovarăşul Mihalache;
Petreuşi – pui schilozi, nu numai proaspeţi, pentru obţinerea cărora te trezeai la 4 dimineaţa ca să te aşezi la rînd; copiii veneau aproape de ora 6;
Carmen – prietena de la şase ani, predestinată de toţi vecinii ca viitoarea mea soţie şi care, pînă la moartea ei, în urmă cu 13 ani, a rămas ca la început;
Popescu – secretarul de partid, al dracului de rău – adică orgolios –, care mă „ţinea“ pe lîngă el deoarece avea nevoie de cineva care să-i întocmească dările de seamă şi toată hîrţogăraia cerută unui comitet de partid;
Dobrescu – actualul local situat la paralela 45 pe DN1, unde am bălăcărit multe, consumînd vinul casei;
Achim – securistul uzinei, care în martie ’89, cînd mi-a cerut o notă explicativă despre un incendiu la un utilaj, mi-a spus: „ştiu că mă abureşti, dar atîta timp cît o faci cu stil şi plauzibil, îmi convine şi mie... vezi ce scrii acolo, să nu scapi tocmai acum cine ştie ce prostie“;
Cezar Petrescu – cenacul literar al uzinei, unde – în primul rînd datorită prietenilor Cristi Crăciun şi
Serghie Bucur –, am avut parte de clipe frumoase în vremuri aiurite;
Gică – omul de care mă leagă 63 de ani de prietenie; cu el, chiar dacă vorbim de cinci ori pe an, discuţia curge ca şi cînd ar fi fost întreruptă în urmă cu trei minute;
Columbia – ruinele rafinăriei bombardate în cel de-Al Doilea Război Mondial, arena de joacă a copilăriei.
Între Carmen, prietena de la şase ani, sortită a-i fi soţie, şi Gică, cel de care-l leagă 63 de ani în care „dacă vorbim de cinci ori“, e ca şi cum am discutat în urmă cu trei minute – expresia care m-a curentat a fost aceea privitoare la Cenaclul „Cezar Petrescu“, acolo unde „am avut parte de clipe frumoase în vremuri aiurite“. Pare o frază uşurică, dar nu e. E, dimpotrivă, cît se poate de grea. E una dintre cele mai complicate ecuaţii pentru spiritul acestor locuri, incapabil nu numai să deosebească între bine şi rău, dar să le şi vadă funcţionînd împreună. O predispoziţie ancestrală – nu cu totul neîndreptăţită – pentru a vedea totul în negru ne interzice să păstrăm bucuriile pe termen lung, să le respectăm, să le ocrotim, să nu le dăm dracului – cum s-ar zice cu o vorbă blîndă. În general, ele trebuie bagatelizate, luate superficial, trecute în derizoriu, în fondul nostru neserios, fără de consecinţe pe viaţă şi pe moarte. A te fi bucurat „în vremuri aiurite“ (expresie aparent lejeră) şi a ţine minte de ce şi cum te poate face – în fluxul generalizărilor – frivol, sau mai rău: optimist, şi mai rău: apolitic. Maniheismul nostru fundamentalist nu admite că în comunism am trăit şi bucurii neorînduite ideologic. Seriozitatea se măsoară după capacitatea de a te plînge, de a imputa mereu vremurilor permanenta lor nefericire; nu se obişnuieşte ca o „clipă frumoasă“ (expresie aparent lejeră) să ţină, viguroasă, pînă la adînci bătrîneţi. Banalitatea răului include banalizarea clipei frumoase. Logica romanţelor e devastatoare. Nu propun s-o abolim, dar nici să bolim din maniheism – avem la dispoziţie atîtea alte boli. Cît timp mai ştim limpede printre ce ruine ne-am jucat şi ce vin al casei am băut, după o coadă la pui Petreuş, mai sîntem sănătoşi mintal. Îmi permit astfel să pun la bună păstrare, în dosarul meu special, avînd ca motto: „Bucurii enorme în vremuri atroce“ aide-mémoire-ul domnului Tudor Mihalache ([email protected]).
