În vrem-nu-vremile copilăriei
mele (de după abolirea monarhiei),
adică în, aproximativ, răstimpul
1948–1954, Ziua Copilului nu prea
era în vogă. (Sau, cel puţin, nu-mi
aduc eu aminte.) Noi aveam, chipurile,
alte sărbători: anume 1 (întîi, nu unu!)
Mai; August 23 (cu inversiunea de
rigoare, căci numele lunii e arimic,
– iar cei mai mulţi, fireşte,
n-àu gust pentru rime docte, ca a
mea; fiind de acord, în schimb, cu
oxitonizarea poporană a vocabulei
cu pricina: augùst, – de unde şi
graţioasa lozincă asonantă „23 Augùst/
Libertate ne-a adus!“); 7 Noiembrie
(sau, mai curînd, Noiembrie 7,
din aceleaşi rimice motive;
şi în varianta sineretică no[i]embre,
– termen nepus, totuşi, cu membre
[P.C.U. S sau P.C.R.] în rimă,
întrucît membrele pot naşte echivocuri);
30 Decembrşiţe (ce, căzînd, însă,-n
frigorifica vacanţă, nu era luată în
serios decît de ăia pentru care
Moş Gerilă îl uzurpase, între timp,
pe Moş Crăciun). – Aflu abia acum
că 1 iunie va fi devenit ce este
azi, la Geneva, în 1925. El mai e
şi Ziua proclamării independenţei,
în 1962, a Samoăi (genitiv-dativ de
tipul rouăi!).