DIN POLUL PLUS

Pentru apartenenţa la lumea liberal democratică, Ucraina luptă cu preţul vieţii unor militari și civili, al unor comunităţi asediate sau dislocate.

Fostul ofițer KGB sub acoperire – acoperit acum de veșmintele aurite ale patriarhatului – a devenit promotorul oficial al celor mai rudimentare și penibile teze conspiraționiste.

Întîlnim frecvent la Marin Tarangul acest gest, de a identifica îndărătul oricărei realități spirituale o formă de viață livrată necunoscutului, unui dinamism radical care conduce într-un invizibil luminos.

Spaimele copiilor și ale mamelor, spectrul morții iminente, trauma supraviețuitorilor, fuga din calea bombelor, toate fac parte din cohorta de nedreptate și durere pe care oamenii le provoacă semenilor dintr-o sumedenie de false motive, unele dintre ele alimentînd ideologiile puterii.

Cei care nu pun nici o limită propriei libertăţi se socotesc singurii îndreptăţiţi să aibă libertate.

Reculul istoric, pasiunea erudită a reconstituirii, inteligența detectivistică și propriul talent expozitiv l-au ajutat pe Mircea Mihăieș să cîștige un pariu imposibil: acela de a elucida intraductibilul.

Legile polifoniei pot funcționa ca argumente pentru existența lui Dumnezeu.

Răsfoind somptuosul volum Mănăstiri și biserici din Transilvania (secolele XIII-XVIII), coordonat de părintele Iustin Marchiș (Design Books, 2020), ești adus în prezența unui patrimoniu cultural și religios de o copleșitoare frumusețe și varietate.

Credinţa e redusă la ideologie, oricare ar fi ea.

Singura victorie durabilă a fostului regim din România a fost una de natură propagandistică, mult mai greu de evacuat decît ruinele industriale ale anilor ʼ80.

Cu totul semnificativ este faptul că această definire de sine a Ortodoxiei are loc pe un teren marcat de o diversitate internă, determinată ea însăși de receptivitatea sau de reactivitatea față de mutațiile occidentale post-Reformă.

Era mereu pe drumuri, în căutare, în ofensivă ca să culeagă ceea ce era muzică tradiţională încă vie, „în situaţie” autentică de performare prin satele şi urbele din ţară.

Vastitatea deconcertantă a teritoriului național crispează elita politică a Rusiei, reușind să o împingă sistematic spre excese paranoice și spre gesturi disproporționate de suspiciune domestică.

Răul își exercită capacitatea disolutivă şi induce sentimentul epuizant al imposibilității ieșirii din criză.

Credinţa îi dă vectorul, tensiunea verticală; cunoaşterea îi dă pofta şi priceperea traseului.

Autoarea ne plimbă prin cele șapte cetăți unde – sub conducerea unor monarhi luminați, în rare vremuri de pace, stabilitate politică, prosperitate economică, rafinament intelectual și toleranță religioasă – au înflorit artele și științele.

Denis de Rougemont a oferit una dintre cele mai subtile și plauzibile demascări moderne ale răului din viețile oamenilor și din istoria ai cărei singuri făuritori își imaginează că sînt.

Omul angajat în credinţă n-ar putea oare să aibă „ureche bună” şi pentru alte glasuri religioase care, cu limpezime şi ardenţă, invocă pe Cel transcendent ca pe un intim?

Convertit la Ortodoxie, după o tinerețe atee, Clément s-a cufundat în universul biblic și patristic, de unde a extras temele și argumentele unei apologetici creștine contemporane.

Mărturii timpurii atestă că peștera din Betleem era cunoscută și că Nașterea ajunge treptat, alături de Botez, o sărbătoare teofanică.

Cuvîntul divin îşi rosteşte cuvîntul transcendent cu glas uman.

Autorul s-a mișcat mereu – înainte și după anii detenției – în „lumea bună” a elitei bucureștene, păstrînd contactul și cu membrii săi exilați.

Ca și convertirea lui Steinhardt, epistolarul său vorbește despre bucurie și despre minunea prieteniei, despre curaj, libertate și, mai ales, despre Hristos.

„Duhul ne-a luminat ca să ne dăm seama că muzeul trebuia deschis cu orice preţ.“

Avem sub ochi nu doar o operă grafică de înaltă calitate, ci și una de istorie riguros documentată.

Olivier Clément a ales să-și prezinte credința sub forma unei reflecții teologice asupra timpului.

Prin 1970 asta era afişat, se spune, la Veneţia, în portalul bisericii Santa Maria della Salute.

Aceste „schițe” pledează pentru reflecția calmă asupra acelor însușiri menite să facă diferența dintre inerție și fidelitate, reliefînd totodată arta răbdătoare a discernămîntului etic.

Patriarhia are – în valul patru al pandemiei – un discurs echilibrat: îndeamnă spre consultarea medicilor în ceea ce priveşte decizia fiecărui credincios de a se vaccina.

A-ți dori o Biserică mută, secularizată, supusă birocratic statului, în stilul despotismului rusesc, nu înseamnă a spori aria libertăților, ci a pleda pentru inexistența Cetății lui Dumnezeu, într-o cetate umană fără Dumnezeu.

Capătul de acuzație dezvoltat în text este de a nu fi reformat sau înnoit învățămîntul teologic din România fie din cauza lipsei de implicare, fie dimpotrivă, prin exces de control.

Hildegard se bucură de privilegiile unei personalități-vedetă: misterioasele sale miniaturi sînt accesibile nu doar prin somptuoase volume de artă, ci și prin digitalizare.

Există, printre musulmani, voci care susţin reflecţia şi interpretarea creatoare a islamului, există opoziţie faţă de integrismul devenit ideologie de luptă.

Structura trinitară a monoteismului creștin primește, coerent și sistematic, felurite replici sau extrapolări: timpul are trei dimensiuni.

Poți fi păcătos fără să ai a-ți reproșa altceva decît faptul că nu ești pregătit pentru o aventură supranaturală de mari proporții.

Oricît de venerabilă şi de prolifică, tradiția devine în lumea modernă doar o alternativă spirituală şi, prin urmare, este condusă spre „o mărturie austeră”, fără a-și pierde însă demnitatea pe care i-o conferă propria creativitate, istorie şi adeziune din partea credincioșilor săi.

Nu certitudinea plană se potriveşte în privinţa divinului, ci drumul orientat de infinitul ţintei.

Asemenea altor națiuni (preponderent) ortodoxe, românii au o veche relație cu Sfîntul Munte Athos, milenara Republică monahală unde imperiul bizantin subzistă spiritual, în pofida catastrofei otomane de la 1453.

În sensul de transmitere a ceva ce vine din trecut ca adevăr sau ca valoare, tradiția nu mai beneficiază de aceeași charismă.

Uniunea mistică cere persoanei depăşirea culturii şi chiar a intelectului, „sacrificarea” lui.

Mizele politicii vor fi mereu aceleași: puterea și banii, asortate cu efemerul și convulsivul acces la plăcere.

Cuvintele latinești din titlu au devenit termeni tehnici pentru o disciplină nouă, hierotopia, care s-a dezvoltat la intersecția dintre studiul Noului Testament, studiul liturgic și arta sacră.

Ospitalitatea putea fi o deschidere momentană a casei pentru cei aflați în trecere sau se putea prelungi printr-o suită de gesturi integratoare pentru cei ce doreau să mai rămînă.