Societate

În anii ’90, falsului transfer de afecțiune i s-a adăugat, mai mult decît oricînd, acțiunea pe cont propriu. În sălbăticia tranziției de atunci, ca să supraviețuiești trebuia să-ți asumi tu, ca individ, tot mai multe lucruri pe care societatea nu ți le asigura. Dacă aveai un copil, de pildă, tu, personal, trebuia să-l ferești de toate, pentru că mai nici una dintre instituțiile implicate în creșterea și educația lui nu o putea face pînă la capăt. Da, îl duceai, de pildă, în parc, dar nu puteai p

„Orice om îi e dor de clătite din cînd în cînd.“

Mamă, de ce ți-e dor, de fapt? – o întreb. De aglomerație, de mizerie, de iernile în care aproape că nu vezi soarele și de verile sufocante, de țînțari și gîndaci? Da, de toate astea, mi-

În piaţă la Botoşani am înţeles, după ani de căutări, ce este de fapt un „birt popular“, construit după conceptul ‘eftin şi bun. Am ajuns cu greu la el, printre tarabe cu pălarii de pai, tricour

Costeluș e aur curat. Că vine, drăguțul de el, și nu strîmbă din nas pentru un amărît de colț de tavan. Așa cum a făcut-o chiar zilele trecute. Prin casa asta veche în care stau trec niște ț

Contribuția de prim ordin a lui Moshe Idel nu se aplică doar unui autor, fie el și genial, ci trasează pornind de la opera acestuia liniile majore ale unui alt tip de Cabală decît cea „teoso

Profesorul nu are nici o vină, nici juridică, nici morală. Dar este dat afară din colegiu și pleacă încărcat de poveri, îndoieli, întrebări, ca unul care lasă în urmă tineri marcați de moartea

La anumite ore, locurile de joacă sînt frecventate de copii mici, însoţiţi de adulţi, liberi fiind să se dea în leagăne, balansoare, tiribombe anume puse pentru a creşte satisfacţia şi sigura

Lupii apăreau în desenele astea ale mele: pentru că nu știam cum să-i diferențiez de alte animale, le-am inventat un fel de trompă pe post de ceea ce eu îmi imaginam a fi bot

Românii sînt harnici și muncitori. Așa am învățat noi, la școală, din manualele noastre comuniste sau de la „tovarășele“ transformate ulterior în „doamne“, așa au învățat, din inerție, și generațiile care au urmat. Tata, în uzină și mama, pe ogor. Sau

Pentru mine doar. Vreau cîntecul doar pentru mine. Știe cineva cît costă? Dar vreau tot să cumpăr, vă rog! Cît costă marea care a inspirat cîntecul? Bucata aia de mare. Bucata aia de moment care a inspirat versificatorul. Vreau să cumpăr ocazia invizibilă, se

Minunatele ei prăjituri cu vișine, ne amuzăm cînd ne povestește sejurul ei împreună cu tata la Călimănești, unde au făcut „proceduri“. „Cum, domnule, «proceduri»?“, întreb și rîd mînzește – ne imaginăm un doctor nebun, un soi de mad scie

În centrul religiei stă posibilitatea de a-l întîlni pe Cel cu totul altul: a intra în raza Lui de prezenţă, a-i suporta alteritatea/ascunderea/absenţa, a nu te lăsa desprins de căutarea/invocarea Lui. O spune Iisus însuşi: „Viaţa veşnică înseamnă să te

Arta adevărată e antropologic-epifanică: transpune omul în epocile sale, dîndu-i simultan o anvergură transcendentă. Iar muzeul, ca instituție de conservare/expunere și comunicare a faptului artistic, spune totul despre piesele pe care le colecționează și organizează discursiv, dar și despre societatea care i-a găsit un spațiu corect finanțat. Statele lumii au drept carte de vizită tocmai aceste spații „mumificante“, dar și „vivificante“, căci muzeul e un loc al morții, al me

După ea, căldura, cea încă în limite suportabile, se evapora. Bunicul meu putea uda curtea (nici asta nu se făcea la orice oră, fără tipic) și eu puteam evada din interiorul sufocant în lumea mai liberă și mai aventuroasă a masculinității, fie ea una domestică.

Ce au mai disecat băbuțele pe scaunele de la The Embassy? Vocea doamnei care cînta ceva. Nu ne a fost clar ce, era un fel de reinterpretare ultramodernă și minimalistă a unor clasice muzicuțe plăcute urechii, difuzate încă pe la radiouri cum

Fotografiile lui Francisc Mraz sînt despre acest paradox: cum este viața, frumoasă sau urîtă? Ce este viața? Un dar sau o condamnare?

N. Steinhardt spunea despre Mironescu că „era un creștin cum rar întîlnim: nebigot, nehabotnic, nefățarnic; drept și îngăduitor“; părintele Benedict Ghiuș îi recunoștea „calitatea excepțională“ de „înțelept“, de „adevărat cavaler al spiritului și al credinței“, iar Mihai Șora, în prefața sa confesivă, îi evocă „statura spirituală“ și „grija pentru soarta comunității“.

Industrializarea, din păcate, are un cost ecologic foarte mare. Pe termen lung, nu e sustenabil – de fapt, cuvintele astea, „sustenabil“ sau „reziliență“, nici nu există în vocabularul marilor producători. Scopul lor e să facă profit. Echilibrul pe care ți-l dă natura nu poate dura la nesfîrșit, vor exista consecințe. Schimbările climatice sînt un rezultat direct. Dacă te uiți la planetă per total, întotdeauna echilibrul naturii îți asigură și sustenabilitate. Legat de prețuri, e o problemă mai

Divinul a început să fie privat şi de putere explicativă. „Ipoteza Dumnezeu“ a devenit tot mai puţin necesară, pentru filozofi şi savanţi, cînd propuneau modele de funcţionare a universului. Din fericire, nici ideologia lui „Dumnezeu este cu

Mă interesează oamenii și felul în care gîndesc. Dialogul cu semenii rezolvă agenda zilnică, dezvăluie mentalități, apropie sau ratează miza conviețuirii civilizate, căci deschide monada fiecăruia către o rețea de semnificații împărtășite. Mai nou, mesageria electronică asociată platformelor de „socializare“ ne permite conversații cu persoane care „apar“ de nicăieri, pe care nu le cunoaștem în viața reală, dar care ne pot deveni interlocutori de cîteva minute. Vă descriu azi un asemenea dialog,

În călătoria noastră prin Slovacia, am ajuns în trei sate din zone diferite ale țării. Sate îngrijite, cu asfalt bun pînă în mijlocul pădurii, cu apă curentă, gaze, canalizare, care nu-ți creează senzația de „la țară“ din România, deși au și ei vaci, cai sau păsări de curte, în unele cazuri mufloni. Casa „părintească“ din chirpici a dispărut (dacă o fi existat vreodată), a fost înlocuită de o casă nouă mai trainică, de multe ori tip vilă, însă nimic opulent sau grotesc, totul e construit cu bun-

La sfîrșitul anilor ’80, cu vreo doi ani înainte de Revoluție, am pierdut o carte valoroasă pentru mine: Tudor Ceaur Alcaz, de Ionel Teodoreanu. Era importantă nu atît prin valoarea artistică, cît prin cea dată de „înscrierea“ ei în inventarul interdicției: ultima ediție apărută oficial era de prin anii ’40, iar alta era cu neputință să mai fie publicată, dat fiind că nu era pe placul cenzurii comuniste. Așa că ceea ce pierdusem părea atunci, în anii aceia vechi și urîți, pierdut pe veci.

Cînd sîntem foarte mici nu percepem moartea aproape deloc. Sau, oricum, foarte îndepărtat. Trăim fericiți în veșnicia noastră cea de toate zilele, pe care acum am numi-o imaginară, dar atunci am simțit-o ca foarte reală.

Răsfoiam zilele trecute volumul de eseuri al lui Zadie Smith – Feel Free –, răsfoiam înainte și înapoi pescuind bucățile pe care le sărisem la prima citire. Sînt un cititor dezordonat, iar un asemenea volum de eseuri e cîmpul perfect de joacă. Citesc de la coadă la cap, de la mijloc spre înainte, după starea/stările pe care le am pe moment, închid cartea, mă gîndesc la diverse pe traseul întortocheat al zecilor de analogii pe care le face o minte umană, caut nu știu ce detaliu dintr-un tablou an

În Slovacia „profundă“ am ajuns printr-o Ungarie „profundă“, pîrjolită de soare. E a treia oară cînd traversez Ungaria în drum spre o altă destinație mai „ofertantă“ și mi se face oarecum milă de unguri, din punct de vedere al spațiului geografic –

Bucureștiul e un oraș împuțit. Bucureștiul, vara, te va înnebuni cu miros de tei, amestecat cu gunoi încins, amestecat cu dude strivite de asfalt. Iar vina pentru mare parte din împuțenia lui nu e nici măcar în administrația asta neputincioasă și potrivnică. E vina unei bune părți a locuitorilor lui.

Privirea lui rămîne fermă, binevoitoare, lipsită de emoţie, ca şi cum tot ceea ce îl înconjoară i ar fi bine cunoscut şi familiar încă de multă vreme.“ Printre barăci, noroi şi sîrmă ghimpată, grupul de călugări îşi face de altfel preumblările ora

Cazul Bibliei, textul cel mai răspîndit la nivel mondial, se află la răscrucea spiritului vremii cu diferitele cutume locale. La noi, a citi și comenta Biblia nu a fost niciodată curent, deși veacul trecut a cunoscut, începînd cu 1914, data primei ediții sinoda

Cazul este arhicunoscut: un copil de un an, abandonat de familie, este preluat în sistemul de protecție al statului și dat în grijă unui asistent maternal. După șapte ani copilul este adoptat, cu acte în regulă, dar în circumstanțe în neregulă, de o familie. Sînt prezentate fără răgaz, fără opreliști, de zeci-sute de ori, imagini alarmante de intervenție în forță a „autorităților“, proteste și lungi interviuri acuzatoare ale adulților din numeroasele tabere născute ad-hoc. Asistăm la un ș

Banchetul de final de a XII-a, în ce mă privește, a fost cel mai puțin spectaculos. Terminam o clasă de fete și, oricît de mult mi-ar fi plăcut muzica lui Smokie care s-a tot repetat, și oricît m-aș fi crezut cînd Alice, cînd Sally, din Living Next Door to Al

Îmi aduc aminte de vremurile cînd, dacă te supăra cineva la telefon, puteai buşi receptorul în furcă ori, în cazuri extreme, trînti tot aparatul. Paguba era mică, cînd te calmai îl desfăceai cu şurubelniţa, lipeai ce se desprinsese şi telefonul funcţiona iarăşi.

Am prieteni care își construiesc mega-case pe la periferia Bucureștiului, își fac credite pe care le plătesc în 20-30 de ani, de unde au atîta curaj și energie? Și de ce și-ar dori să locuiască, de fapt, într-un cîmp? Și am alți prieteni la fel de în

Incredibil. Cum a trecut timpul? Cum? Cum? Cum am trecut prin viața mea fără să știu? M-am trezit ieri că usturoiul verde, picant, s-a făcut căpățînă. S-a făcut măciulie. Ce mă fac? Ce clipe am pierdut în viața mea de nu mai știu de usturoi? Usturoiul verde, cît l am admirat, cum l-am iubit, cum i-am dat tîrcoale! Era martie. Era. Acum, în iunie, uite, e usturoiul măciulie. Păi, ce-o să ajungem? Să se facă mărarul tocmai bun de băgat la borcan, pentru murătură. Vai, mam

Mi-am apropiat miopia minus doi la ambii ochi de obiect. Între degetele omului atîrna un chilot mic. Al pisicii, probabil. Cerurile gospodărești s-au luminat din nou, după ce am sărit de încercarea asta. Vom sărbători cu un pahar de vi

Apoi infernul şi diavolul tradiţional nu mai au credit fiindcă au stat prea mult pe scena creştină. Unul a înşelat, a ispitit peste măsură, celălalt a înfricoşat pînă la teroare, plictis şi comedie neagră. Secole la rînd, chiar pînă în secolul XX, Bisericile

Mulți au aderat sincer la utopia comunismului, mai ales dacă s-au trezit în ascensorul social al contraselecției operate pe temeiul „dictaturii proletariatului“: din tractorist, deveneai activist, cutare vagabond analfabet dintr-un sat de cîmpie se trezea torționar-șef la vreun penitenciar înțesat cu foști miniștri sau universitari ai regimului „de tristă amintire“, Ion Iliescu, un băiat sărac, fiu de comunist în ilegalitate, absolvea Politehnica din Moscova și prelua, cu o față radioasă, soart

„Cine îmi poate face o poezie despre doamna profesoară de matematică, fără înjurături sau jigniri, o respect și vreau să io (sic!) prezint!“

Vin dintr-o epocă, cea ceaușistă, în care și să te săruți pe stradă, cu un băiat, fată fiind, sau să porți minijupe putea stîrni reacții. Se găseau „cetățeni responsabili“ care să-ți atragă atenția, în moduri nu foarte politicoase, că ai sărit din canon.