De ce disperarea triumfă asupra speranței

Oriunde te uiți – în medii, la retorica liderilor politici sau la discuțiile online – se întrezărește o predilecție pentru idealuri nocive. Ceea ce nu înseamnă că noi (sau majoritatea noastră) susținem, să spunem, rasismul, misoginismul sau homofobia, ci mai degrabă că le conferim eficacitate. Cred că idealurile extremiste trebuie combătute, deoarece le consider suficient de puternice pentru a atrage noi adepți și suficient de contagioase pentru a se răspîndi cu rapiditate.

În același timp, tindem să nu luăm foarte în serios idealurile benefice, fiind, instinctiv, sceptici față de posibilitatea de a progresa considerabil în combaterea inegalității economice sau în implementarea unei industrii fără emisii de dioxid de carbon. Politicile propuse pentru atingerea unor astfel de scopuri etice sînt privite ca proiecte fanteziste, nerealiste, iar politicienii care le susțin sînt priviți cu neîncredere și respinși fără ezitare. Luate împreună, tendințele noastre ne fac să cedăm „băieților răi“ puterea mobilizatoare a idealismului, în loc să o exploatăm în vederea binelui comun.

În 2017, în timpul alegerilor generale din Noua Zeelandă, mulți comentatori au ironizat viziunea optimistă propusă de Jacinda Ardern, liderul Partidului Laburist, ca fiind „praf de zînă“. În mod asemănător, cînd Dianne Feinstein, o senatoare democrată SUA din California, a fost abordată de niște școlari și rugată să susțină legislația Green New Deal, aceasta le-a respins solicitarea ca fiind nerealistă. „Această decizie nu va trece de Senat“, le-a spus ea, „și puteți să transmiteți asta și acelora care v-au trimis aici.“

Să luăm acum cazul adeptului „supremației albe“ care a ucis 51 de vizitatori ai moscheii din Christchurch din Noua Zeelandă, în martie: noi sîntem cei care au conferit eficacitate idealurilor sale odioase. Țelul său declarat era oprirea „Marii Înlocuiri“ a europenilor albi cu populații din Africa și din Orientul Mijlociu, care, pretindea el, ar fi ajutat totodată și la „salvarea mediului“. Ceea ce e, pur și simplu, absurd. După aceea, cînd un criminal de 19 ani a ucis o persoană și a rănit alte trei în atacul din aprilie asupra unei sinagogi californiene, observăm că acesta ar fi făcut referiri online la manifestul asasinului din Christchurch. În ambele cazuri, sîntem nevoiți să admitem că acești oameni sînt produsul ideologic al rasistului și criminalului în masă norvegian Anders Breivik.

Evident, trebuie să continuăm să ne facem griji cu privire la răspîndirea online a idealurilor extremiste de genul „supremației albe“ și la faptul unii dintre noi se simt atrași de ele. Dacă însă luăm în serios puterea de convingere a unor astfel de „personaje“, trebuie să facem același lucru și cu idealuri benefice, care pot părea, la o primă vedere, absurde. „Praful de zînă“ al lui Arden conținea și speranța eliminării îndatorării studenților și a reducerii semnificative a sărăciei infantile. Luînd, pur și simplu, în serios aceste scopuri, le putem conferi același tip de eficacitate pe care tocmai l-am reproșat ideologiilor toxice. Dacă nu le respingem din primul moment, putem începe să ne gîndim la modul în care ar putea fi transpuse în realitate aceste scopuri idealiste.

Nici un ideal moral de valoare nu este pe deplin realizabil. Chiar și în prospera Nouă Zeelandă, cei care cred realmente în eforturile de a rezolva definitiv situația oamenilor fără adăpost se așteaptă la dezamăgiri inevitabile. Imaginați-vă o tînără cercetătoare din domeniul medicinei, care visează să găsească leacul împotriva cancerului. La finalul carierei sale reușește să găsească un prim tratament revoluționar împotriva leucemiei mieloide acute. Tehnic vorbind, ea nu și-a realizat visul. Dar, dacă nu și-ar fi urmat visul nerealist al vindecării cancerului, ar fi ajuns ea oare la valoroasa descoperire a tratamentului?

Cu ceva vreme în urmă, în timpul mandatului ei de prim-ministru, Ardern a promis să reducă la jumătate sărăcia infantilă, în următorii zece ani. Bill English, de la Partidul Național aflat la guvernare, și contracandidatul ei la alegerile din 2017, a respins multă vreme scopul reducerii sărăciei infantile, pe motiv că e un obiectiv nemăsurabil. În cele din urmă, el și-a asumat un obiectiv mai modest, prin comparație cu cel al lui Ardern, ca strategie de șoc în campania electorală. Chiar dacă Ardern va reuși să-și păstreze postul pentru următorii zece ani, pariez că sărăcia infantilă nu se va fi înjumătățit. Promisiunea ei nu va fi respectată. Dar, asemenea cercetătoarei oncologe decepționate, Ardern se va putea lăuda cu un efort care a reușit să schimbe ceva în mod măsurabil.

Reducerea sărăciei infantile – și, la fel, combaterea schimbărilor climatice – necesită o cooperare umană extinsă și un anumit grad de sacrificiu personal. Problema e că ne e mai ușor să concepem o soluție tehnologică pentru probleme sociale complexe decît să ne imaginăm politicieni și cetățeni uniți în jurul unei cauze comune. În plus, deoarece obstacolele tehnologice ni se par surmontabile, sîntem mai determinați – și mai înțelegători cu eșecurile – cînd urmărim astfel de obiective. De exemplu, chiar dacă astronauții misiunii Apollo 1 (Edward H. White II, Virgil I. „Gus“ Grissom și Roger B. Chaffee) au murit într-un incendiu, NASA nu a ratat termenul stabilit de președintele american John F. Kennedy pentru aselenizare. La fel, îl susținem tacit pe Elon Musk, directorul general al SpaceX, în visul său de a coloniza planeta Marte.

Și totuși, pentru înfăptuirea unui miracol tehnologic inovator, care ne va salva de schimbarea climatică, nu ne putem baza pe un miliardar binefăcător. Numai o cooperare reală, autentică poate combate această problemă și altele asemenea ei.

Idealurile împărtășite pot fi stimuli puternici, indiferent de conținutul lor moral. Mulți dintre revoluționarii sovietici din prima generație au crezut cu adevărat în viziunea unei utopii comuniste, în care oamenii să nu mai fie exploatați, și au făcut sacrificiile personale necesare pentru a o împlini. Pînă nu demult, îi vedeam pe neonaziștii zilelor noastre ca pe niște iluzionați incurabili. Marșurile lor ocazionale erau aproape un prilej de destindere comică – subiecte pentru ziare în criză de noutăți, știri din categoria celor despre pensionari care își lasă averea pisicilor. Acum însă trebuie să-i luăm din nou în serios, trebuie să ne îngrijoreze sacrificiile pe care ei sînt dispuși să le facă pentru o cauză nefastă.

Din păcate, nu ne rămîne decît să acceptăm eficacitatea perversă a idealurilor lor, ceea ce nu înseamnă că trebuie să ignorăm forța potențială a idealurilor benefice – motoare ale cooperării și progresului moral. Trebuie să învățăm să ne lăsăm purtați și de unele dintre visele noastre optimiste. De obicei, ele dau roade, fie și puține. Ceea ce e mai bine decît nimic. 

Nicholas Agar este un filozof neozeelandez preocupat de tema con­se­cin­țelor dezvoltării tehnologice asupra umanității. Cea mai recentă carte publicată este How to Be Human in the Digital Economy. 

© Project Syndicate, 2019
www.project-syndicate.org

traducere de Matei PLEŞU