Joaca în forme fixe

Bandele de băieţi care hălăduiau prin Montmartre în 1956, încercînd să spargă balonul roşu din capodopera lui Albert Lamorisse, au dispărut cu desăvîrşire, spre liniştea părinţilor care au copii cuminţi şi nonbeligeranţi. Maidanele străjuite de două calcane au fost construite, iar terenurile virane asanate. Similar, a dispărut specia copiilor care se jucau pe stradă ori pe la colţurile blocurilor, făcînd şotroane pe asfalt, jucînd „elasticul“, „frunza“, „leapşa“, „gardiana 10“ ori „lapte gros“.

Spaţiile care puteau fi „colonizate“ de copii, organizate după bunul lor plac sau după regulile unor jocuri învăţate de la cei mai mari, au dispărut cu desăvîrşire, fiind înlocuite peste tot cu terenuri de sport, cu locuri de joacă atent amenajate, prevăzute convenabil cu bănci perimetrale, de unde copiii pot fi uşor supravegheaţi pentru a fi mereu în siguranţă.

La anumite ore, locurile de joacă sînt frecventate de copii mici, însoţiţi de adulţi, liberi fiind să se dea în leagăne, balansoare, tiribombe anume puse pentru a creşte satisfacţia şi siguranţa utilizatorului, ca să nu mai vorbim de o experienţă indimenticabilă. Spaţiul de joacă este deja acolo, atent gîndit de proiectanţi specializaţi. Copiii trebuie doar să folosească spaţiul, fără a putea inova, fără a avea şansa creativităţii.

La începutul anilor 1980, patru băieţi puteau decide să joace fotbal cu o castană în colţul creat de două aripi ale şcolii, avînd porţile dispuse perpendicular una pe cealaltă. Jucau pînă îşi rupeau pantofii sau pînă cînd unul dintre ei, în vîltoarea jocului, călca decisiv şi zdrobea castana. Din fericire, unde găseşti o castană, o găseşti şi pe a doua, aşa că jocul continua pînă la epuizare. A doua zi, băieţii se revedeau cu uniformele cîrpite precar de părinţi, dornici să-şi reia jocul.

Tot prin anii 1980, curţile şcolilor erau îngrădite cu garduri joase, iar terenurile de sport şi spaţiile verzi erau folosite pentru jocuri autoorganizate de copii. Desigur, la un ritm de utilizare intens, gazonul dispărea, iar meciurile se jucau într-un nor de praf, dar asta nu conta prea mult. Cînd cădeai, te ridicai cu genunchiul acoperit de praf şi doar după usturime puteai ghici că ai făcut o bubă. După un minut, sîngele îşi croia drum prin stratul de praf fixat de transpiraţie, iar acesta era semnul că puteai lipi o frunză pe genunchi şi continua meciul. La sfîrşitul unei zile de joacă, singurele părţi neprăfuite erau cele ascunse sub şosete.

Încet-încet, gardurile şcolilor s-au înălţat, intrările au fost fortificate cu gherete de pază, iar copiii au început să se joace la calculatoare, fascinaţi de spaţiile infinite de explorat şi de forţele extraordinare pe care le posedau virtual. Rezultatele catastrofale ale acestei schimbări au fost amplu constatate şi comentate, aşa încît administraţiile au făcut efortul de a construi terenuri de joacă cu acces liber în oraşe şi sate: leagăne pentru cei mici şi sport pentru cei mai mari.

Diferenţa de utilizare este vizibilă. Pe cei mici îi scot la joacă părinţii care au crescut mai mult afară, fideli unui mod de însuşire ludică a spaţiului urban. Pe cei mai mari nu-i poate scoate nimeni cu forţa la fotbal, aşa încît terenurile de sport stau goale în majoritatea timpului şi, mai ales, în vacanţe, atunci cînd ar trebui ca densitatea de copii să fie maximă. Într-un amplu parc din Capitală, un copil de 10 ani putea fi văzut zilele trecute mergînd cu mingea în mînă de la un teren de sport la altul, în speranţa că va găsi tovarăşi de joacă. Aceştia însă erau mult prea ocupaţi să facă victime, să cucerească oraşe, să scufunde vapoare, fără să observe nimic altceva în afara monitorului. Și m-am gîndit, din nou, la anii 1980, atunci cînd mingile erau rare, iar cel care avea o minge de 35 de lei era un soi de sacerdot al cartierului, păzitorul vîscului veşnic verde. Chiar dacă stătea în casă, pierzînd vremea cu vreo lectură nepotrivită cu vîrsta lui, un grup de copii din bloc suna insistent la uşă chemîndu-l la joacă, iar el avea obligaţia morală de a merge, căci nimic nu era mai important decît joaca. Erau ani în care, în sfîrşit, copiii nu mai munceau, iar joaca era munca lor, conform Cartei Drepturilor Copilului. Să te sustragi jocurilor de grup era scandalos, iar copiii care făceau asta erau uneori sancţionaţi prin excluderea din joc, atunci cînd apăreau prea tîrziu pe teren. Acum, după nici 40 de ani, copilul evocat a făcut cîteva drumuri inu­tile între terenuri, apoi a plecat abătut acasă. Nimeni nu a venit pe teren, în interval de o oră.

Extincţia unei specii se produce atunci cînd ultimul individ moare, dar ea începe uneori atunci cînd adulţii se împuţinează atît de mult încît nu se mai întîlnesc pentru a se împerechea. Poate că joaca va dispărea atunci cînd copii vagi vor bîntui între terenuri de joacă pustii, fiind atît de puţini încît să nu mai poată juca nici măcar tenis cu piciorul. Absenţa de la joacă are multe cauze, iar jocul în spaţiul virtual este una dintre ele. Dar poate şi faptul că noi, adulţii, îi obligăm pe copii să se joace după mintea noastră, în spaţii constrîngătoare şi atent gîndite, este o altă cauză. Căci ce este joaca fără libertate, spaţială în primul rînd? 

Lorin Niculae este profesor la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu“ din București.