The Embassy One și cele două băbuțe
E o zi atît de călduroasă, aș fugi din inima Bucureștiului direct în inima unei păduri cu mulți copăcei verzi, eventual abia udați de o ploaie de vară și uscați doar pe jumătate de un vînticel tomnatic.
Din păcate, dar nu neapărat și din nefericire, eu sînt pe la Piața Romană, e perioada cu Street Delivery, am ieșit din casă cu niște prieteni cu care am bătut cîteva străzi, am testat cîteva beri în mai multe locuri, unele artizanale și altele nu prea, am stat în soare cel puțin opt ore și am stat jos mai puțin de o oră. Lucru bun, căci am mai dat de cîteva localuri noi, aplicația de numărat pașii nu-și crede contorului, căci am depășit obișnuiții 300 de pași zilnici pe care îi face un freelancer într-o zi de lucru obișnuită, în drumurile de la birou la baie și de la frigider înapoi la biroul de unde nu se mai mișcă ore bune.
În zona Pieței Romane, adică în Piața Alexandru Lahovari, la numărul 8, e de găsit The Embassy, un local ușor pretențios care asortează mîncărurile internaționale cu cocktailuri savuroase de prin cîteva colțuri ale lumii, muzica ceva mai ușoară de club cu sesiunile live ale unor artiști locali și servirea promptă și prietenoasă cu o arhitectură îmbogățită cu un design proaspăt, modern, colorat și care conferă ceva mai mult dinamism unui loc dintr-o zonă centrală a Capitalei.
Deși o prietenă îmi spune că a nimerit la The Embassy după o ploaie destul de zdravănă și că nu a prea avut unde să stea la masă pe terasă pentru că ploaia inundase totul, eu rămîn recunoscătoare pentru că acolo am găsit răcoarea din centrul iadului căldurii bucureștene, chiar aceea care topește minte și voință și te îndeamnă să vrei să te întorci în zonele natale, dar nu chiar atît de vizibil afectate de căldură.
Țin să zic că totul a fost bine, nu m-aș putea plînge de nimic nici dacă aș ține morțiș, dar accentul l-aș pune, de această dată, pe critica pe care eu și amicul meu am adus-o tuturor de acolo, noi comportîndu-ne ca două băbuțe sprijinite-n băț lîngă băncuța de la poartă, criticînd pe toată lumea și rîzînd, mai în glumă și mai puțin în serios, de hainele și atitudinile și comportamentele mult prea tinerilor de la mese.
Eu și amicul meu, la cîte unul-doi ani distanță de îngrozitoarea vîrstă de 30 de ani, eram cei mai tineri de acolo, în vreme ce înăuntru era aproape plin, iar afară nu mai era nici un loc liber. Micuții, cum le-am spus noi, nu se poate să fi fost prea mulți de vîrste peste cea a majoratului, motiv pentru care noi, bătrînelele din bețe, nu ne am putut abține să ne imaginăm cum părinții respectivilor plătesc pentru mese pretențioase ale tinerelor cu păr colorat la salon (ehe, pe vremea mea te vopseai în baie și pictai și tavanul, foloseai o cutie și cînd aveai nevoie de două sau de trei) și ale băieților cu telefoane care costă cît telefonul meu și-al amicului puse împreună, dar și alături de nota noastră de plată (și de băut am băut, de mîncat am mîncat), cu hainele de pe noi (luate de la mall, că ne-am modernizat și noi și uneori ne luăm haine și din alte locuri decît second hand-urile devenite prietene).
Ce au mai disecat băbuțele pe scaunele de la The Embassy? Vocea doamnei care cînta ceva. Nu ne-a fost clar ce, era un fel de reinterpretare ultramodernă și minimalistă a unor clasice muzicuțe plăcute urechii, difuzate încă pe la radiouri cum ar fi Europa FM, dar care după urechea dumneaei ar fi trebuit să sune a căței chinuiți care au fost dresați să urmeze, cel puțin parțial, notele de la Backstreet Boys sau Cher, de exemplu.
Dar să nu fim „pricinoși“, chiar ne-a plăcut The Embassy One, recomandăm cu drag, mîncarea e bună, vine destul de repede, iar localul poate fi cel puțin sursă de inspirație pentru o proză scurtă cu note răutăcioase. Sau, dacă nu sînteți ca băbuțele descrise anterior, ca mine și amicul meu, nici nu veți observa altceva decît pătrățelul personal.
Anca Zaharia este, înainte de toate, cititor. Cea mai recentă carte publicată este Suicid, Editura Herg Benet, 2019.
