Universitate maghiară? De ce?
Printre problemele care agită, periodic, apele tranziţiei noastre se află şi aceea a unei universităţi maghiare de stat separate. Nivelul maxim de agitaţie a fost atins în timpul Guvernului condus de Radu Vasile, cînd se propunea înfiinţarea Universităţii "Petöfi", iar premierul de atunci a răspuns cu o contrapropunere, Universitatea "Petöfi-Schiller". N-au căpătat contur nici una, nici cealaltă, dar a rămas ideea unei universităţi multiculturale, cu linii de predare în română, maghiară şi germană. Pe această bază funcţionează Universitatea "Babeş-Bolyai" din Cluj, care a trecut cu bine printr-un proces de evaluare din partea instituţiilor europene. Între timp au apărut şi două universităţi private cu predare exclusiv în limba maghiară. Cu toate acestea, acum cîteva săptămîni ideea separării liniei maghiare de la universitatea clujeană a fost repusă pe tapet, cu mijloace abundent utilizate pe la începutul anilor '90, cînd democraţia românească era - vă mai amintiţi? - fragilă şi originală: o scrisoare colectivă a universitarilor maghiari, o contra-scrisoare colectivă semnată de "personalităţi româneşti din ţară şi din străinătate" şi, în fine, o scrisoare adresată preşedintelui şi premierului României, dar şi preşedintelui Comisiei Europene. Plus, desigur, opinii pro şi contra, în presă. Îmi e greu să înţeleg motivul pentru care o parte a universitarilor maghiari doreşte în continuare o universitate de stat separată. Pentru a-şi edifica mai bine propriile elite? Dar le au: există eminenţi intelectuali şi specialişti de etnie maghiară în toate domeniile. Şi, oricum, pentru edificarea elitelor, universităţile din România (indiferent de limba de predare) nu pot "face totul": ce sens are să înveţi, de pildă, ingineria, fizica, informatica ori biologia exclusiv în maghiară, cînd orice student care vrea să facă performanţă în aceste domenii îşi doreşte să se perfecţioneze la universităţi din SUA, din America ori din Franţa, cu profesori iluştri şi în laboratoare performante, fără să-i pese de detaliul că acolo "terminologia de specialitate" nu i se predă în limba sa maternă (problemă care, de altfel, se poate rezolva rapid cu un simplu dicţionar)? În scrisoarea lor de protest, de pildă, profesorii liniei maghiare de la Universitatea din Cluj dădeau ca exemplu negativ refuzul Academiei de Muzică din Cluj de a accepta unele cursuri în maghiară. E complet ridicol şi, ca simplu meloman, recurg la unul dintre marile - dar adevăratele - clişee ale lumii: nici limbajul universal al muzicii nu mai scapă determinărilor etnice? Cu ce îl ajută pe un student la Conservator dacă studiază Solfegiul sau Istoria muzicii în maghiară? Dacă vrea să devină instrumentist într-o Filarmonică (fie ea din Cluj, Bucureşti, Budapesta sau Chicago) - cu nimic. Dacă vrea - şi are înzestrarea necesară - să devină solist instrumentist, atunci va trebui să se perfecţioneze într-o şcoală din Elveţia, din Germania sau din altă parte, studiind cu mari instrumentişti (fie ei ruşi, evrei, americani ori japonezi), cu care va dialoga în engleză. Dacă rămîne "doar" profesor de muzică la o şcoală (meserie cu totul onorabilă şi necesară), nu cred că va avea vreo problemă în a le explica elevilor, în română sau maghiară, gama, notele muzicale, noţiuni precum "allegro", "adagio" ori "scherzo" sau în a traduce titlul Simfoniei fantastice de Berlioz. Şi atunci? Ideea unei universităţi maghiare separate mi se pare o cerinţă depăşită de timp şi de istorie, care provine mai mult din frustrările trecutului (pentru care am toată compasiunea) decît din proiectarea vizionară a viitorului. Mediile academice sînt, în zilele noastre, tot mai internaţionalizate, există o enormă mobilitate a profesorilor şi studenţilor (şi ea va creşte în viitorul apropiat). Cu tot respectul pentru maghiari, pentru cultura lor şi pentru intelectualii eminenţi pe care îi dau spaţiului nostru public, o astfel de cerinţă mi se pare inutilă şi, mai ales, în defavoarea tinerilor maghiari: într-o epocă în care învăţămîntul universitar îşi şterge frontierele naţionale şi lingvistice, cînd profesori francezi ţin conferinţe în engleză la Berlin şi profesori italieni ţin cursuri în franceză la Viena, o universitate maghiară separată îi condamnă la o frecventare exclusivă a unei insule a purităţii lingvistice, în timp ce cu toţii visează la un loc de muncă bun, iar cei mai buni vor să studieze "afară", pentru a se perfecţiona, măcar un semestru, dacă nu un masterat sau un doctorat. Nu ajunge provincialismul "nostru", al majoritarilor care ne uităm cu jind spre Occident întrebîndu-ne perpetuu "de ce nu sîntem şi noi ca ei"; maghiarii din România, care au şansa de a fi în permanentă deschidere către cultura-mamă a Ungariei (şi, prin ea, către întregul univers al spiritului central-european), vor să devină o "provincie în provincie", doar de dragul de a studia exclusiv pe limba lor, de la grădiniţă pînă la licenţă? Dar pot face asta liniştiţi, fără inventarea unor structuri birocratic-universitare separate. Cred că se amestecă prea mult în această poveste, alături de dorinţa legitimă de a conserva identitatea culturală, şi lucruri mult mai pămînteşti: de exemplu, "mania posturilor" - o universitate separată înseamnă funcţii separate de rector, prorectori, decani şi şefi de catedră. Şi, nu în ultimul rînd, fonduri separate.
