Observ, de la o vreme, pe site-uri, bloguri şi reţele sociale, că tot ceea ce priveşte într-o formă sau alta identitatea naţională are căutare. Ştirile, articolele, comentariile care spun ceva despre cum e România, cum sînt românii, ori care consemnează vreun succes românesc peste hotare au parte de mii de click-uri, like-uri şi sumedenii de comentarii. Poate că e „nerelevant statistic“. Iar asemenea observaţii empirice nu pot ţine loc de studiu serios şi aplicat. Dar nici nu pot fi trecute cu vederea: atracţia pe care o exercită asemenea texte e un indiciu că, în spiritul public, există o preocupare pentru autodefinire şi pentru identificarea unor repere ale discursului identitar.

Nu e o noutate faptul că tranziţia ne-a creat o criză identitară, dar nici nu este ceva specific românesc, aşa cum am putea crede. Răsfoind presa străină (vorba vine, că Internetul nu permite „răsfoirea“...), constat că şi alţii au probleme asemănătoare. Confuzia în care se scaldă de la o vreme proiectul european şi chestiunea nerezolvată a migranţilor a scos de la naftalină reflexul refugierii în stereotipiile identitare naţionale mai peste tot pe continent. De exemplu, ideea de a-i descuraja pe români şi bulgari să migreze în Marea Britanie nu e doar o chestiune care ţine de pericolul pierderii locurilor de muncă de către supuşii Majestăţii Sale, e şi un reflex de apărare a „alterităţii“ britanice (şi are legătură directă cu dorinţa tot mai multor cetăţeni ca Regatul Unit să iasă din UE). Scandalul cu steagul secuiesc atîrnat pe instituţii din Ungaria nu e o simplă dorinţă de „apărare a drepturilor minorităţii maghiare din România“, ci o consecinţă a demoralizării publice din Ungaria, care din ţară-model a tranziţiei postcomuniste a ajuns, afectată de criză, un teren al politicilor naţionaliste „recuperatoare“. Şi scandalul cărnii de cal are componente naţional-emoţionale, nu e doar o problemă tehnică de etichetare corectă ori de „trasabilitate“: în Anglia au apărut apeluri pentru interzicerea importurilor de carne din UE (aşa cum, în urmă cu cîţiva ani, cînd cu „vaca nebună“, în măcelăriile din Italia au apărut etichete mari cu inscripţia „carni nazionali“ şi cu tricolorul italian). Oficialii francezi au vorbit mai întîi despre carne „provenită din România“, în presă s-a scris despre ţări, deşi chestiunea privea doar nişte firme private care funcţionează pe o piaţă liberă şi unică – cea europeană – şi se supun unor reglementări în primul rînd europene şi abia apoi naţionale. Cînd s-a dovedit că, de fapt, problema e a unei firme (întîmplător, chiar din Franţa) şi a unui importator (întîmplător, din Olanda, putea fi de oriunde) era prea tîrziu: prima impresie e cea mai puternică, şi mulţi au rămas cu impresia că „este vorba despre România“. E bine că, pe presseurop.eu (portalul presei europene de calitate, în zece limbi), un articol preluat din ziarul olandez Handelsblad şi intitulat Scandalul cărnii de cal este o problemă europeană este printre cele mai citite şi comentate. Dar multe dintre comentariile de sub articol observă că disputa s-a purtat „între ţări“ care se acuză una pe alta.

Într-un asemenea context, e interesant că – tot pe presseurop.eu – cele mai citite şi comentate articole sînt tot din sfera „identităţilor“. Unul e preluat din cotidianul Rzeczpospolita – E la modă să devii polonez – şi descrie felul în care Polonia a devenit atractivă pentru imigranţi pentru că nu e afectată de criză, dar şi pentru că a devenit o ţară „prietenoasă şi plăcută“, mult mai tolerantă cu străinii decît era în anii ’90.
Articolul are un aer puţintel idilic, dar zecile de comentarii de sub el îl „contrează“ cu observaţii bazate pe tot felul de stereotipii despre „cum sînt polonezii“ (inclusiv că ar fi „prea religioşi“ şi cam rasişti). Celălalt articol – poate cel mai interesant – e preluat din Der Spiegel şi se intitulează, în germană, „Im Land der Braven“. Autorul – Dirk Kurbjuweit – începe prin enumerarea recentelor scandaluri din Germania: doi miniştri acuzaţi de plagiat, un preşedinte care a trebuit să demisioneze pentru că era bănuit de corupţie (chit că era vorba de doar 400 de euro), un şef de grup parlamentar care „a declanşat o dezbatere uriaşă pentru că i-a făcut o aluzie unei jurnaliste şi a privit spre sînii ei.“ Scandal a ieşit şi cînd s-a aflat despre candidatul social-democrat la postul de cancelar că a cîştigat 1,25 milioane de euro: nu conta că i-a cîştigat legal şi şi-a plătit taxele, conta că „nu dă bine“ să cîştigi atît într-o ţară care „se autopercepe ca fiind aproape egalitară“ şi în care există „suspiciunea că politicienii îşi pot permite un stil de viaţă care-i îndepărtează de masele largi.“ Aşa încît, după ce compară scandalurile germane cu cele din politica altor ţări, autorul arată că, în Germania, „pragul scandalului“ e mult mai jos, iar reacţia publică e mai rapidă şi mai puternică, chiar în situaţii care în alte ţări sînt trecute cu vederea: „În rezistenţa contra lucrurilor mici stă frica de lucrurile mari. Ea acţionează ca un sistem de alarmă timpurie.“ Faptul că standardele sînt atît de înalte şi contribuie la „cernerea“ politicienilor „nu ne face să ne simţim mai bine“, scrie autorul, cu un fel de melancolie lucidă: „germanii trebuie să fie corecţi mai ales pentru a se putea suporta.“ Dar „toate astea puse laolaltă dau imaginea unei naţiuni care vrea să fie corectă cu banii, cu războiul, cu biografiile, care preţuieşte coeziunea socială şi care nu vrea o ceartă mînioasă. Noi sîntem eternii cuminţi.“ Bineînţeles, printre zecile de comentatori ai articolului se găsesc destui care să contraargumenteze: Germania, de pildă, nu a semnat convenţia ONU privind corupţia; sau că ţările nordice sînt mai puţin corupte decît Germania, în timp ce ţările din sud-estul Europei „nu vor putea ajunge niciodată la acest nivel.“
Vestea bună, în tot acest amestec al discursurilor identitare, este că în Europa se dezbate pe această temă.

Vestea mai puţin bună e că, deocamdată, noi vrem mai degrabă să ne confirmăm propriile stereotipii despre noi înşine, pentru a ne găsi repere. Din acest punct de vedere, România e „altfel“ pentru că e cu o etapă în urmă. Germania e „altfel“ pentru că a trecut mai demult prin asta.