Din cînd în cînd, prin rubricile de „fapt divers“ ale ziarelor apare cîte o ştire despre o scrisoare care a ajuns la destinatar după nu ştiu cîţi ani. Au „păţit“ chestia asta diverse organizaţii poştale din lume. Citim, ne amuzăm, eventual comentăm cu vreun amic chestiunea şi ne vedem de ale noastre. Se întîmplă însă cazuri pe aceeaşi „structură“ chiar în preajma noastră, azi, în secolul ultratehnologizat în care ne e dat să trăim. Şi nu prea e de rîs.

Cineva mi-a povestit că în toamna trecută, prin noiembrie, a primit printr-o poştă privată (Total Post) o scrisoare de la Direcţia de Impozite şi Taxe Locale a Primăriei, o scrisorică frumos ambalată, cu cod de bare şi tot tacîmu’ tehnologic. Era emisă pe 9 februarie 2011 şi reprezenta înştiinţarea cu privire la plata impozitului pe casă şi maşină. Vorbind cu vecinii, a aflat că toată strada primise aşa ceva. Omul de la poştă îi dăduse scrisorile teanc unui biet nene care îşi face veacul pe stradă, ciupind cîte un leu de la cei care îşi parchează maşinile pe-acolo şi mai făcînd cîte-o trebuşoară prin curţile oamenilor. Iar nenea a bătut pe la porţi şi le-a distribuit. Bineînţeles că, în noiembrie, toată lumea îşi plătise deja de mult taxele. Săptămîna trecută, pe aceeaşi stradă, au venit iarăşi înştiinţările, prin acelaşi serviciu poştal; emise tot pe la începutul lui februarie (deci „operativitatea“ a crescut dacă, în loc de 9 luni, a fost nevoie doar de una jumate pentru a aduce misivele). Cine nu a fost acasă a găsit în uşă un aviz misterios pentru „o recomandată“ şi a mers la singurul birou al numitei poşte pentru a intra în posesia plicului supertehnologic: cu cod de bare şi cu datele personale acoperite cu un petic de hîrtie neagră – căci, mă-nţelegi, în secolul douăşunu’ nu te joci cu datele personale ale oamenilor. Cei care deja plătiseră taxele au pierdut vremea degeaba. Căci – sistem informatizat? a se slăbi! – la noi e o lungă tradiţie a lipsei de comunicare dintr-un birou într-altul al aceleiaşi entităţi, iar computerele n-au rezolvat problema: dacă funcţionarul X „te bagă“ în computer că ţi-ai achitat datoriile, informaţia nu ajunge la funcţionarul Y care „scoate“ lista cu contribuabilii. La o căutare rapidă pe Internet, am găsit tot felul de poveşti asemănătoare: de pildă, un om care bătuse drumul pînă la biroul poştal şi stătuse la coadă pentru că primise de la poliţie procesul-verbal de ridicare a maşinii care „stînjenea“ circulaţia. Numai că omul îşi recuperase maşina de vreo lună, plătind amenda şi semnînd, evident, de primire.

În ţara „scrisorii pierdute“, asemenea întîmplări nu sînt simple accidente. Nu-i totuna cu ştirea că o scrisoare expediată din Noua Zeelendă în 1981 a ajuns în Marea Britanie abia acum. Iar la o povestioară precum cea de mai sus nu se poate răspunde că „a fost un incident regretabil şi s-au luat măsuri împotriva celor vinovaţi“, pentru că e plină ţărişoara de asemenea bîlbîieli birocratice care dovedesc nu numai proasta capacitate a statului de a aduna impozitele, dar şi – mai ales – tratamentul arogant al instituţiilor statului faţă de cetăţean. La nivel „macro“, FMI-ul şi preşedintele ţării spun că sînt prea mulţi bugetari, că aparatul de stat e supradimensionat şi trebuie daţi afară zeci de mii de funcţionari. La firul ierbii, cetăţeanul constată pe timpul şi pe banii lui că în instituţiile statului trebuie să stai la coadă pentru orice fleac, să pierzi timp, să-ţi consumi nervii şi – de foarte multe ori – să faci treaba în locul funcţionarilor. În era bazelor de date şi a comunicaţiilor electronice, dacă a luat o hîrtie din locul cutare, cetăţeanul trebuie să depună – el! – cîte-o copie în alte trei locuri; iar dacă ţi s-a eliberat hîrtia la parter, trebuie să mai mergi la etajul 1 pentru ştampilă şi la demisol după numărul de înregistrare. În continuare, în România europeană, omul e pus pe drumuri pentru un proces-verbal sau o adeverinţă, iar dacă vrea să-şi plătească taxele conştiincios, se împiedică de te miri ce. (Mai ştie cineva ceva de marele portal pentru plăţi electronice în valoare de juma’ de miliard?...) E ca şi cum responsabilii unui supermarket, atunci cînd se trezesc cu clienţii la uşă, pregătiţi să-şi cheltuiască banii, le-ar spune: „staţi aşa, că nu e cum vreţi voi; completaţi vă rugăm un formular, mergeţi şi luaţi un număr de înregistrare de la sediul nostru central, pe urmă aşteptaţi acasă pînă vă trimitem prin recomandată înştiinţarea că vă acceptăm drept clienţi şi abia după aia veniţi la cumpărături; păi, ce credeţi, că dacă vreţi să ne daţi bani ne fixaţi voi regulile?...“ Evident că o asemenea situaţie ar fi stupidă şi absurdă. În schimb, dacă vrei să dai bani la stat, stupidul şi absurdul devin regulă. Putem, evident, să facem consideraţiuni subtile şi înalte despre „mecanismul kafkian“ şi despre alienarea individului în raport cu Statul asupritor. Dar putem la fel de bine să observăm, simplu şi concret, că viaţa de toate zilele ne este plină de tot felul de aberaţii mărunte de care am putea fi scutiţi relativ uşor şi fără să fie nevoie de miliarde din fonduri europene. E cu totul ciudat că se vorbeşte atîta despre „dictatura lui Băsescu“ şi despre „sfîrşitul democraţiei“ în România, dar mai nimeni nu e dispus să se revolte împotriva prostiilor administrative locale care ne toacă banii, timpul şi viaţa.

Vin alegerile locale şi observ că se pune iar pe tapet problema „cadourilor electorale“. Stupizi şi absurzi sînt candidaţii locali care îşi toacă banii şi energia încercînd să-i mituiască pe alegători! N-ar fi fost mai simplu şi mai ieftin să se rezolve, în atîţia ani de tranziţie, mici probleme care îi fac viaţa grea cetăţeanului? Pe de altă parte însă, candidaţii or fi ştiind ei ceva: atîta vreme cît ai o masă critică de alegători care îşi dau votul pentru două kile de mălai şi-o găleată „brenduită“ cu însemnele partidului, de ce să-ţi mai baţi capul cu reforma administraţiei publice?