În 2011 şi 2012, zeci de mii de studenţi au demonstrat la Santiago de Chile, cerînd acces la o mai bună educaţie. Mai devreme anul acesta, sute de mii de brazilieni au mărşăluit la Sa˜o Paulo, Rio de Janeiro şi Belo Horizonte, făcînd apel la îmbunătăţirea serviciilor publice de sănătate, a şcolilor şi a serviciilor de transport public. Şi columbieni, şi peruani din multe categorii (în special ţăranii, proprietarii de terenuri şi minerii), şi profesorii din Mexic ocupă acum centrele oraşelor Bogotá, Lima şi Mexico City, perturbînd viaţa de zi cu zi a locuitorilor şi creînd serioase probleme autorităţilor.

Ţările amintite – cîndva modele de speranţă economică şi promisiuni democratice ale Americii Latine – au devenit exemple de democraţii fără legitimitate şi credibilitate. Deşi au făcut serioase progrese sociale în anii recenţi, ele au devenit centre ale tulburărilor populare. Iar preşedinţii lor, în ciuda competenţei lor indiscutabile, privesc cum popularitatea lor scade vertiginos. 

Aceste paradoxuri sînt deopotrivă stupefiante şi revelatoare. La început, ele reflectau o problemă de creştere economică. Economia din Chile a avut performanţe bune în ultimii doi ani, în ciuda preţului scăzut al cuprului de pe piaţa mondială; dar rata de creştere este departe de cea înregistrată în ultimii 25 de ani. Balsamul economic aplicat vechilor probleme sociale şi culturale îşi pierde eficienţa.

În mod similar, în vreme ce economia Braziliei s-a refăcut relativ uşor după recesiunea din 2009, creşterea ei a încetinit pînă aproape de zero, anul trecut. Ratele de creştere economică ale anului trecut în Columbia şi chiar în Peru, care, începînd din 2000, fuseseră mai bune decît oricare altele din America Latină, au scăzut de asemenea în mod semnificativ. Iar Mexicul, care oricum a avut cea mai proastă performanţă economică din cele cinci ţări în discuţie, pe parcursul ultimilor 15 ani, s-a întrecut pe sine; adică anul acesta se aşteaptă să atingă cu greu (dacă va atinge) o creştere de un procent.  

Totodată, în vreme ce toate aceste ţări construiesc instituţii politice şi juridice necesare consolidării tranziţiei lor către democraţie – de la Brazilia din mijlocul anilor ’80, pînă la Mexicul din 2000 –, instituţiile în cauză au devenit (în unele cazuri au fost dintotdeauna) extrem de izolate faţă de cererile populare. Drept rezultat, protestele i-au luat prin surprindere pe preşedinţii aparent receptivi.  

Într-adevăr, Juan Manuel Santos Calderón din Columbia şi Dilma Rousseff din Brazilia – ambii politicieni abili şi experimentaţi – au fost complet nepregătiţi pentru protestele din ţările lor. La fel ca ei, Enrique Pen˜a Nieto din Mexic şi Ollanta Humala din Peru, care de asemenea păreau nişte lideri receptivi, n-au simţit dezlănţuirea furtunii.

Cum a spus economistul şi politicianul chilian Carlos Ominami: „Copiii democraţiei au devenit primii actori ai schimbării; mişcarea socială pe care o reprezintă nu are lideri politici, iar principalele forţe politice existente au rupt practic toate legăturile cu lumea socială.“  

Anul acesta, Chile va avea un al şaselea rînd consecutiv de alegeri democratice, cu două femei – fostul ministru al Muncii Evelyn Matthei şi fosta preşedintă de centru dreapta Michelle Bachelet (ambele fiice ale unor militari de rang mare) – conducînd în sondaje. Indiferent care va învinge, va avea de ales între o transformare profundă a instituţiilor din Chile şi a permite tulburărilor sociale să scape de sub control.

Brazilia se confruntă cu un proces similar, în condiţiile în care Cupa Mondială de anul viitor şi Jocurile Olimpice din 2016 vor testa rezistenţa şi adaptabilitatea cadrelor macroeconomice şi sociale care au modelat dezvoltarea ţării timp de aproape două decenii. Cu siguranţă, măsurile proactive contra sărăciei, creditele pentru toată lumea, boom-ul de mărfuri de export şi cheltuielile guvernamentale masive (finanţate printr-o împovărare fiscală la fel de masivă) au ridicat din sărăcie milioane de oameni. Dar aşteptările proaspăt apărutei clase mijlocii – incluzînd infrastructuri eficiente, educaţie şi servicii de sănătate de bună calitate şi slujbe bine plătite – n-au fost întrunite. Dacă nici nu vor putea intra pe luxoasele noi stadioane pentru a-şi vedea echipa naţională cum joacă, nu vor fi fericiţi.

Tot aşa, deşi Mexicul a trecut prin experienţa creşterii rapide a populaţiei şi semnificativa îmbunătăţire a standardelor de viaţă în ultimii 15 ani, mulţi cred că nu au primit ceea ce meritau sau ceea ce li s-a promis. Profesorii sînt furioşi de acuzaţia că ar fi de vină pentru starea mizerabilă a sistemului de educaţie din ţara lor şi consideră legea de reformă a lui Pen˜a Nieto drept un simplu pretext pentru limitarea puterii sindicatelor lor şi un mod de a evita o autentică reformă instituţională.

Membrii clasei mijlocii din Mexico City – care exercită o influenţă disproporţionată la nivel naţional – sînt de asemenea supăraţi, atît pe profesorii care le dau peste cap viaţa cu manifestaţiile lor, cît şi pe autorităţile locale şi federale pentru că nu reuşesc să restabilească ordinea. În aceste condiţii, credibilitatea instituţiilor politice din Mexic se erodează rapid.

Dar există o problemă fundamentală care provine din imperfecţiunile acumulate ale democraţiei reprezentative în ţări în care condiţiile sociale şi economice nu sînt chiar ideale. Cînd entuziasmul de după căderea regimurilor autoritare era mare şi creşterea economică prevalentă, aceste imperfecţiuni erau gestionabile; acum, cînd entuziasmul a scăzut şi creşterea economică a rămas doar în memorie, imperfecţiunile acestea au devenit o imensă provocare.

Chestiunea trece dincolo de graniţele Americii Latine. Aşa cum au remarcat observatori ca Joshua Kurlantzick, e în plină desfăşurare o schimbare globală de depărtare faţă de guvernarea reprezentativă, determinată de deziluzia crescîndă a clasei mijlocii. Pentru liderii aleşi, dilema e că nu există soluţii simple, iar publicul nu are răbdare să aştepte unele mai complicate. 

Jorge G. CASTAÑEDA este profesor de politică şi de studii latino-americane şi caraibe la Universitatea New York. Între 2000-2003 a fost ministru de Externe al Mexicului.

Copyright: Project Syndicate, 2013, foto Wikipedia

www.project-syndicate.org  

traducere de Andrei MANOLESCU