„În cele din urmă, după ce a ezitat timp îndelungat – căci nu putea să-i aprobe pe francezii care luptaseră în rîndurile duşmanilor –, Bonaparte, urmînd sfaturile lui Fouché, care-şi rezervă dreptul de control, redeschide frontierele pentru emigraţi. Decretul hotărăşte să se facă «eliminări pe categorii».
De acum înainte vor putea să revină în Franţa «părinţii sau copiii emigranţilor, soţiile care şi-au urmat soţul, meseriaşii şi cultivatorii, salariaţii». Evident, nu poate fi vorba de a se restitui bunurile celor care se reîntorceau; cumpărătorii de bunuri naţionale pot fi liniştiţi. În aşteptarea amnistiei din 26 aprilie 1802, care avea să permită înapoierea tuturor emigraţilor doritori să se repatrieze, peste cincizeci de mii de persoane pot să se reîntoarcă în Franţa. Toţi cei care revin din exil nu ascund teama, chiar groaza care-i cuprinde cînd se apropie de primul post francez de frontieră. Cum îi vor primi republicanii pe foşti? Doamna de Boigne, care s-a reîntors în Franţa ceva mai tîrziu, povestea cum a păşit cu inima cît un purice în biroul vămii. Stătea în picioare în faţa funcţionarului care-i nota, încet, semnalmentele. Şeful biroului se apropie:
– Pune «frumoasă ca un înger»; aşa va fi mai scurt şi nu o va obosi atîta pe doamna!
Pe neaşteptate, doamna de Boigne se simţi din nou la ea acasă.“