Nu e prima oară cînd, într-un week-end, ecranele televiziunilor de știri sînt ocupate cu imagini de la proteste rusești. Dar săptămîna trecută fost prima oară cînd un număr atît mare de oameni au fost arestați. Peste 3.000, spun agențile de presă. Și, probabil tot pentru prima oară, a fost documentată o manifestație antiguvernamentală desfășurată la -50 de grade (Iakuțk, Siberia). 

Altă premieră a fost înregistrată la Moscova, unde protestatarii au decis să răspundă atacului forțelor de ordine. E adevărat, cu bulgări de zăpadă doar, dar acest mic moment de război de stradă rusesc semnalează o schimbare în atitudinea opozanților lui Vladimir Putin. Blazarea și furia neputincioasă sînt înlocuite încet-încet cu un tip nou de energie și hotărîre dătătoare de speranță pentru rușii sătui de regimul actual.

Protestele din 2021 îl fac Vladimir Putin să semene mai mult cu Aleksandr Lukașenko decît cu Stalin. Un lider îmbătrînit și confuz, incapabil să înțeleagă care a fost momentul exact în care oamenii au decis să nu mai fie impresionați de umbra sa uriașă, ba chiar să îl ridiculeze atît de intens încît probabil e ciuca batjocurii colegilor săi dictatori.

Strategii Kremlinului au înregistrat probabil cu îngrijorare mobilizarea fantastică a tinerilor. Mulți adolescenți care n-au cunoscut alt regim politic decît cel actual au decis, din motive neclare încă, să ceară altceva. Și s-au organizat cu un entuziasm care este posibil doar la 17 ani. Pe rețele sociale rusești, americane și chiar pe una chineză, acești copii au decis că Putin trebuie să plece.

Faptul că Guvernul a luat în serios lucrurile astea e evident și din activitatea febrilă a Roskomnadzor, agenția rusească de reglementare a mass-media și Internetului. Numita agenție a încercat în fel și chip să îndepărteze de pe Internet orice urmă de conținut din care s-ar fi putut desprinde îndemnuri de participare la proteste. Nu a reușit decît parțial. Umbra lui Putin o fi mare, dar Internetul e și mai mare.

Acolo unde exasperarea Guvernului a dat în clocot, comunicațiile au fost pur și simplu oprite. N-a funcționat nici strategia asta, poate și pentru că riscul de a enerva și ruși apolitici e ultimul lucru pe care Kremlinul vrea să îl probeze în vremurile astea tulburi.

Apoi mai e factorul Navalnîi. Activistul anticorupție care se încăpățînează să nu moară și să nu renunțe este, în acest moment, principala forță de opoziție coerentă din Rusia. Aflat în Germania pentru a se trata în urma unei tentative de asasinat, Alexei Navalnîi a demonstrat lumii, dar mai ales rușilor, că otrava folosită împotriva sa vine de la Guvern. Înregistrarea convorbirii dintre opozant și agentul secret care recunoaște senin-stupid lucrurile astea crezînd că raportează unui superior e un moment aflat cumva la intersecția dintre Benny Hill și Dostoievski. Discuția e despre un asasinat politic eșuat, însă personajele sînt stupide. Despre sentimentul de penibil pe care trebuie să îl fi avut șefii spionilor lui Putin ascultîndu-și colegul raportînd detalii victimei se vor scrie probabil romane. Căutați înregistrarea aceea, nu o să regretați nici o secundă.

După publicarea acelei convorbiri, Navalnîi a anunțat că revine în țară. A făcut-o și a fost, prompt, arestat. Protestele din week-end au avut ca solicitare directă eliberarea lui. În timp ce activistul dădea declarații într-un sediu de poliție, colaboratorii săi eliberau pe net o nouă producție. De data asta, o anchetă a cărei concluzie era că, undeva pe coasta rusească a Mării Negre, există un palat uriaș făcut din bani publici pentru – surpriză – Vladimir Putin. În fapt, nu e nici o surpriză, cele mai multe dintre informații erau deja publice, însă Team Navalnîi le-a asamblat pentru un public nou și pentru un moment în timp ales cu grijă. Însuși Putin a fost nevoie să nege că ar avea vreun palat, ceea ce e o reverență involuntară pentru Navalnîi. Vladimir recunoaște că Alexei contează.

Sigur că o bătaie cu bulgări, niște videouri pe net și un număr record de arestări nu sînt suficiente pentru a provoca o revoluție. Nici unul dintre observatorii evenimentelor din Rusia nu pare să creadă că Putin va pleca la pensie după ce a înțeles că rușii nu îl mai vor. Apoi, experiența Belarusului vecin arată că, oricît de șubrezit, ridicol și învechit e un regim, faptul că zeci de ani a funcționat nu poate fi șters peste noapte, iar procesul de eroziune poate dura cu anii.

Mai e și problema succesiunii. Chiar dacă Putin ar pleca, executat ca Ceaușescu sau către o pensie liniștită asemenea lui Elțîn, sistemul politic rusesc nu e pregătit pentru o tranziție lentă. În fapt, nu pare pregătit pentru nimic altceva decît Putin sau avataruri de Putin.

Însă, din orice unghi ai privi, teoria că rușii nu pot, nu merită sau nu sînt în stare să trăiască într-o democrație trebuie respinsă cu fermitate. Eșecurile din trecut, contextele nefericite și liderii ticăloși nu dau măsura dorinței de libertate a vreunei generații. Nu dau nici măsura competențelor democratice. Am văzut și aici, mai la vest de Rusia, cît de fragilă e democrația. Am văzut chiar și în America lucrul acesta. Dacă, la atîția ani de la Declarația de Independență a Statelor Unite, americanii trebuie încă să lucreze la consolidarea beneficiilor democratice, cred că și rușii au dreptul să spere că într-o zi temperatura va crește.

Teodor Tiţă poate fi găsit și la twitter.com/jaunetom.