În prima jumătate a secolului trecut, Europa a fost sfîşiată de două războaie, distrugîndu-şi astfel şansa de a juca un rol principal pe scena politicii mondiale. În a doua jumătate a secolului, lideri cu viziuni mai largi au trecut peste nocivele sentimente de ranchiună şi, gradual, au început să construiască instituţii menite integrării statelor europene. Ideea unei noi dispute franco-germane părea imposibilă, iar dezvoltarea Uniunii Europene a crescut şansa Europei de a reveni în scenă, sporindu-i de asemenea şi capitalul de soft power. Din păcate, această reuşită istorică ridică în prezent multe întrebări.

În luna mai a acestui an, pieţele financiare şi-au pierdut încrederea în puterea Greciei de a se descurca cu deficitul bugetar şi în posibilitatea de a-şi plăti datoriile. Temerile de neîndeplinire a datoriilor au început să afecteze şi alte ţări, precum Portugalia şi Spania, unele dintre cele 16 membre ale zonei euro. În replică, guvernele europene, Banca Centrală Europeană şi FMI-ul au conceput un program de salvare a zonei euro în valoare de 700 miliarde de euro, pentru a calma inflamarea financiară.

Uniunea Europeană are de-a face deja cu constrîngeri semnificative. Integrarea fiscală e limitată. Identităţile naţionale rămîn în continuare mai puternice decît o trăsătură europeană unică, în ciuda celor şase decenii de integrare, iar interesele naţionale, subjugate încă intereselor trecutului, au întîietate. Dorinţa de a mări Uniunea la 27 state (cu multe altele care urmează) face mai probabil scenariul ca instituţiile europene să rămînă sui generis, micşorînd şansele închegării unui singur stat federal european.


După cîteva decenii, Europa a alternat între optimismul excesiv şi crize de europesimism, ca cele din prezent. După cum spunea nu de mult jurnalistul Marcus Walker, Europa „ar fi trebuit să se comporte precum un actor pe scena politicii mondiale, atitudine întărită şi de către Tratatul de la Lisabona. În schimb, Europa începe să semene cu un personaj ratat în noua ordine geopolitică dominată de Statele Unite şi de puterile emergente conduse de China“. O imagine „semnificativă“ – după Walker, a fost întîlnirea din 18 decembrie anul trecut, care a intermediat modestul Tratat de la Copenhaga – întîlnire condusă de americani şi chinezi, care au invitat lideri din India, Brazilia şi Africa de Sud, dar nu şi europeni. Iar acum, recenta criză financiară a demascat limitele integrării fiscale în zona euro, ridicînd întrebări şi despre rolul şi viitorul monedei europene.

Care e viitorul Europei? După cum scria The Economist, „să vorbeşti de declinul Europei pare ceva la ordinea zilei... Găseşti peste tot statistici îngrijorătoare despre cît mai cîntăreşte viitorul Europei, statistici foarte aproape de realitate. În 1900 Europa a reprezentat un sfert din populaţia lumii. Pînă în 2060 va reprezenta doar 6%, iar o treime dintre aceştia vor avea peste 65 de ani“.

Europa se confruntă cu grave probleme demografice, populaţia nu este corelată cu puterea, iar predicţiile asupra decăderii Europei au la bază multe argumente istorice. În anii ’80, analiştii au adus în discuţie scleroza europeană şi starea generală de rău, dar în următoarele decenii economia Europei a crescut şi şi-a dezvoltat instituţiile într-un mod impresionant.

Abordarea Uniunii Europene a politicii comune, dezacorduri asupra hotărîrilor şi rezolvarea conflictelor prin comisii multiple – toate pot părea frustrante, fără acţiune, dar e din ce în ce mai relevant pentru networking-ul mondial. După cum spunea Mark Leonard, directorul Consiliului European pentru Relaţii Străine, „mentalitatea generală e că momentul Europei a venit şi a plecat. Lipsa de viziune, divizările, obsesiile legate de cadrele legale, înverşunarea contra proiectelor militare şi scleroza economică, toate contrastează cu imaginea Statelor Unite, care e mai pregnantă chiar decît cea a Romei antice dar problema nu e Europa – este viziunea noastră, o viziune decalată asupra înţelegerii conceptului de putere“.

Andrew Moravcsik, politologul american, are acelaşi argument: naţiunile europene, separate sau împreună, sînt singurele state, în afara Statelor Unite, în stare să „exercite o influenţă globală de la puterea hard la cea soft. În măsura în care termenul mai are o semnificaţie, lumea este bipolară şi probabilitatea este să rămînă aşa şi în viitorul previzibil.

Moravcsik spune că pronosticurile pesimiste se bazează pe viziunea realistă a secolului XIX, în care „puterea este conectată cu resursele globale, iar ţările sînt implicare într-o rivalitate permanentă cu sumă zero“. Mai mult, subliniază că Europa este a doua putere militară a lumii, investind 21% din fonduri pentru cheltuieli militare, comparate cu 5% făcute de China, 3% de Rusia, 2% India şi 1,5% Brazilia.

Zeci de mii de trupe din statele membre UE au fost trimise către Sierra Leone, Congo, Coasta de Fildeş, Chad, Liban, şi Afghanistan. În termeni de putere economică, Europa deţine cea mai mare piaţă financiară, reprezentînd 17% din comerţul mondial, comparativ cu 12% din cel al Statelor Unite. De asemenea, Europa dispune de jumătate din asistenţa mondială, comparativ cu 20% de care dispun Statele Unite.

Dar tot acest potenţial poate rămîne fără nici un rezultat, dacă europenii nu-şi rezolvă problemele imediate rezultate din scăderea încrederii în euro de pe pieţele financiare. De aceea toţi cei care admiră experimentul european trebuie să-şi pună acum toate speranţele că vor reuşi să o scoată la capăt.

Joseph S. Nye, fost secretar adjunct în probleme de Apărare al SUA, este profesor la Universitatea Harvard şi autor al cărţii Soft Power: The Means to Success in World Politics.

Copyright: Project Syndicate, 2010
traducere de Stela GIURGEANU