Un prieten m-a apostrofat deunăzi că aș scrie foarte des, în micile mele încercări de „etică dilematică“, despre cai verzi pe pereți. „Faci entuziast apologia virtuților“, m-a atenționat el, „uitînd faptul că tocmai aceste virtuți despre care vorbești cu atîta aplomb sînt uneori, prin natura lor rigidă, inflexibilă, limitativă, niște infirmități!“. Mi-a dat, desigur, exemplul lui. „Uite“, a spus, „eu detest, cu toată ființa mea, două defecte ale caracterului: ipocrizia și trădarea. Nu le-am practicat niciodată. Dimpotrivă, le‑am repudiat mereu cu virulență. Nu știu dacă asta mă face automat susceptibil de virtutea onestității și, implicit, de cea a loialității, însă, neîndoios, pot afirma despre mine, fără teama de a greși semnificativ, că mă dovedesc cel puțin lipsit de fățărnicie și de nestatornicie. Ei bine, azi, la deplina maturitate, viața mă constrînge să observ un lucru ciudat: chiar prin intermediul virtuților menționate mi-a venit, constant și, ultimativ, implacabil, sucombarea morală, ca să mă exprim în acord cu limbajul tău publicistic fără cusur.“

„Să le luăm pe rînd!“, și-a repornit amicul pledoaria după o scurtă pauză menită să-mi capteze întreaga atenție (mărturisesc deschis că nu mai era nevoie de ea: devenisem numai ochi și urechi). „Detest ipocrizia, întrucît prezența sa indică, prin legea compensației, o absență. Mă refer, bineînțeles, la absența caracterului. Convingerea mea profundă este aceea că, fără caracter, nu ai cum să construiești. El se află la temelia edificiilor, de orice tip, din lume, aidoma Anei în zidul înălțat de meșterul Manole. Or, dacă ipocritul nu are caracter și fără caracter, cum ziceam, nu poți realiza nimic, ar rezulta logic ideea că ipocritului nu-i va reuși vreodată ceva în contextul rigorilor de conduită. Și totuși – eroare, prietene! Asta am crezut, naiv, multă vreme, însă m-am înșelat amarnic. În intervalul nostru, domină covîrșitor ipocrizia. Ea guvernează, maiestuos, relațiile interumane și stabilește, energic, regulile de suparaviețuire a speciei. În candoarea mea, mi-am arătat, decenii la rînd, ostilitatea față de ipocriți, refuzîndu-le apropierea, pînă cînd am descoperit, cu stupoare, că eu eram, încet-încet, cel refuzat.

„Exact așa s-a întîmplat. Ipocriții m-au scos complet din viața lor care, prin iradierea stării de ipocrizie la scară mare, se dovedea a fi, pînă la urmă, viața întregii comunității. Inși falși, ce se detestau în realitate reciproc, se întîlneau  perfect pe palierul fățărniciei, unde formau alianțe inexpugnabile, terifiante frății de cruce, diabolice conjurații ale minciunii. Intransigența mă izola numai pe mine în mod inevitabil. Avea darul să mă transforme într-un paria, într-o eroare a naturii, într-un inadaptat irecuperabil. Paradoxal, ceea ce reprezenta o inaderență la un anumit model existențial (ipocrizia) ajunsese un stigmat social. Eu eram infamul, ticălosul, crucificabilul, deși, curios, nu le făcusem nici un rău concret celorlalți. Oricum, nici pe departe, răul pe care și-l făceau ei înșiși, sistematic, unii altora, sub masca fățărniciei, cu zîmbet perfid pe figură, în deplină, armonioasă și nesmintită fraternitate. Mi-am dat seama rapid că obsesia caracterului onest – o virtute în planul tău referențial! – mă năruia, pur și simplu, ca individ, mă împingea, treptat, spre autism social. Deveneam, bătrîne, un biet infirm.“

„Am avut fix aceeași experiență și cu loialitatea. O compulsie diferită, dar la fel de dăunătoare, a aparentei nobilități de caracter. Pesemne că, tot din spaima glisării către ipocrizie, am fost extrem de loial puținilor prieteni, încercînd din răsputeri să le trec cu vederea deficiențele de comportament atunci cînd, inerent, mă ciocneam de ele. Îmi spuneam că, atît timp cît respectivii nu erau ipocriți (vină supremă!), puteam fi tolerant. Aveam libertatea să mă consolez cu axioma insurmontabilei imperfecțiuni umane. Ce să vezi? În stupiditatea mea ireductibilă, acceptîndu-le ipochimenilor zeci, sute, mii, milioane poate de, eufemistic numite, inconsecvențe, le-am permis lor să mă trădeze, la un moment dat, fără urme de remușcări. O virtute așadar întoarsă din nou, malign, devastator, împotrivă‑mi. Un exces de conduită etică devenit, absurd, o armă de autodisoluție. O calitate metamorfozată, prin mijlocirea cine știe căror perverse viclenii ale spiritului, în defect. O pornire benefică, ingenuă, a rațiunii necorupte, modificată, inexplicabil, în impuls suicidar. Un adevăr eșuat în mistificare.“

Amicul se opri o clipă îngîndurat. Apoi, adăugă solemn: „O abilitate pervertită – și aici n-am să-ți îngădui să mă contrazici, dragul meu editorialist – în infirmitate“.

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: romanul Scriptor sau Cartea transformărilor admirabile, Editura Polirom, 2017.