Un meltean în caleașcă

În 1978, aflat în vizită în Marea Britanie, Nicolae Ceaușescu primea un soi de cadou din partea gazdelor. O plimbare prin Londra alături de regina Elisabeta a II-a în caleașca regală. Primirea la Buckingham și toate gesturile de curtoazie ale britanicilor erau motivate de dorința obținerii unor contracte comerciale cu partea română. Cel mai celebru, nedus pînă la capăt, era cel privind construcția avionului BAC 1-11. Cei care au amintiri din anii ’80 știu că avionul ăsta era mîndria industriei românești deși s-au construit doar cîteva exemplare.

Vizita cuplului Elena și Nicolae Ceaușescu avusese loc la propunerea premierului James Callaghan care, confruntat cu o gravă criză economică domestică, era nevoit să fie creativ în căutarea oportunităților de creștere pentru companiile britanice. Dar argumentul economic nu era suficient pentru onoarea ce i se acorda dictatorului român. A existat și unul politic care, la vremea aceea, a părut suficient nu numai britanicilor, ci și americanilor care, prin vocea vicepreședintelui (viitor președinte) George Bush, observau public și apreciativ jocul de-a independența practicat de România în blocul comunist.

Știm cum s-a terminat această poveste. Încurajat de curtoazia occidentală, dar fascinat de Coreea de Nord, Ceaușescu a crezut că poate obține tot ce e mai bun din cele două lumi. A sfîrșit împușcat și este amintit azi adesea în lista dictatorilor-fruntași ai omenirii. A făcut-o, cel mai recent, președintele Zelenski al Ucrainei într-un discurs rostit în fața Parlamentului României.

Ceea ce dăinuiește din acea vizită e jena britanicilor și inadecvarea cuplului prezidențial român în prezența reginei Elisabeta a II-a. Imaginile, disponibile pe YouTube pentru cine dorește să le vadă, ne arată un Ceaușescu stîngaci, impresionat și, pe alocuri, ridicol. Cringe, cum s-ar zice în meme-uri. Un zîmbet tîmp-încîntat înghețat pe față, o mișcare robotică și dezordonată în același timp a mîinii sînt elemente care îți rămîn pe retină multă vreme după ce ai închis browser-ul. Un meltean în caleașcă.

Fast-forward 44 de ani. Sîntem în cu totul altă lume. România e din nou în grațiile Occidentului, Ceaușescu e aproape uitat, viața merge mai departe. Corespondenta din România a unei publicații franceze observă foarte just că românii reușesc cumva să fie diferiți de vecinii lor: Ucraina e în război, Ungaria și Serbia tocmai și-au reconfirmat electoral semidictaturile, iar despre Bulgaria, acum ca și atunci, nimeni nu prea știe ce să spună. Observația, relativ corectă, e una de natură să placă românilor. Le confirmă micile prejudecăți cu privire la superioritatea față de vecini. De data asta în rama pro-occidentalismului, al sacrificiilor meritate și al adesea  invocatului noroc istoric.

Și totuși…

Mîndri membri ai UE sau ai NATO, începem încet-încet să ne relaxăm cam prea mult. Comparația favorabilă cu țările din jur nu ajută sub nici o formă, mai ales dacă ele continuă să se scufunde în prăpăstii tot mai iliberale sau sînt pustiite de un război în care ajutorul vine adesea sub forma lui „privesc cu atenție și îngrijorare” rostit în germană sau franceză.

Sînt o sumă de evenimente în ultimele două luni care justifică măcar un mic semnal de alarmă. Am să le enumăr:

– suspendarea „din greșeală” de către autoritățile române a unui site de știri perfect legitim sub masca luptei cu dezinformarea;

– apariția unei strategii de combatere a știrilor false în care cineva s-a gîndit că e o idee bună să caute asocierea dintre incompetență și Klaus Iohannis pentru a verifica dacă nu cumva spune cineva vreo minciunică;

– operațiunea de compromitere a jurnalistei care a dezvăluit un presupus plagiat al premierului Nicolae Ciucă.

La fiecare dintre aceste trei incidente, autoritățile statului au precizat formal și sobru că susțin libertatea de exprimare și dreptul ziariștilor de a-și face meseria. Și totul la distanță de săptămîni. Succesiunea asta de „accidente” și asigurări poate fi o coincidență. Sau poate fi semnalul că undeva, prin străfundurile statului român, începe să se trezească un animal urîcios.

Unul care crește în crize și se simte îndreptățit să nu mai țină seama de reguli pentru că există o amenințare mai mare. Una imprecis definită și care justifică urmarea unor instincte nefericite sau chiar a unor intenții pe care numai teama de Occident le-a ținut în frîu.

Iar dacă ipoteza aceasta e reală, atunci animalul ăla nu numai că e urîcios, dar e și prostovan. Din motive pe care n-am să le mai detaliez, acum sînt puține organizații de presă care pun probleme autorităților. Au rămas cîteva titluri și cîțiva ziariști. A încerca să le pui și ăstora pumnul în gură nu poate decît să îți garanteze că România aceea pe care o protejează, în deplina lor splendoare, autoritățile implicate în incidentele de mai sus va fi și mai puțin apărată.

Ba din contra, sub tirania unor sergenți ai discursului public, în loc ca tensiunile inerente din societate să se rezolve după metode cunoscute de toată lumea, ele vor răbufni în locuri în care ne așteptăm mai puțin. În creșterea frustrărilor, în noi episoade de tip 10 august, în noi și imprevizibile fețe ale radicalismului care vor face animalul nostru prostovan să își mănînce coada de furie.

Se repetă ad nauseam în retorica oficială sintagme-scîndură de tip „parteneri de încredere ai Occidentului”, „democrație consolidată”, „exemplu pentru statele din Est”. Dar, atîta vreme cît incidente precum cele amintite mai sus nu au consecințe verificabile, nici unul dintre mestecătorii ăștia de rumeguș nu vrea să vadă că ne transformăm rapid în niște melteni în caleașcă.

Teodor Tiță este gazda podcast-ului În Centru pe care îl puteți asculta pe oricare dintre platformele de distribuție (Apple, Spotify, Google etc.): https://open.spotify.com/show/5jSN6amOtenIsHn23aoOLQ.