Cred că era primul Revelion pe care-l petreceam într-o țară străină, sînt vreo 15 ani de atunci. Ajunsesem la schi tocmai în perioada sărbătorilor și ne gîndeam că împușcăm doi iepuri deodată: vacanță la schi, plus un chef de Anul Nou, într-o atmosferă de poveste. Eram cazați mai mulți români într-o pensiune de la Zell am See, ținută de un bavarez, uneori cam prea arțăgos pentru așa-numita „industrie a ospitalității”. Într-o zi l-am surprins împingînd destul de brutal înapoi pe scări un copil mic care, din greșeală, intrase în cabană încălțat în clăpari (uitase de cămăruța specială amenajată afară și în care ar fi trebuit să-i lase). Iar neamțul reacționa exagerat la orice încălcare a vreuneia dintre multele reguli pe care le instituise. De exemplu, în mica lui sală de mese nu aveai voie să bei decît ce avea el prin vitrinele frigorifice. N-am comentat nimic (în ciuda ofertei foarte reduse din acele galantare), dar un amic a pus țuica pe care o adusese din România într-o sticlă de bere Grolsch cu capac refolosibil. „Nu ne face neamțul pe noi, că doar am învățat cum să rezolvăm asemenea chestiuni de pe vremea lui nea Nicu”, a zis rîzînd și la fiecare masă ne-am delectat cu minunata țuică de prune, proprietarul fiind convins că-i consumăm cu mare plăcere berea Grolsch (care, din cîte îmi aduc aminte, avea un sistem de plată automat).  

În sfîrșit, a venit și importanta zi de 31 decembrie, cînd, după prînz, ne-am gîndit să aflăm de la gazdă detalii despre desfășurarea a ceea ce în oferta sa de servicii (pe care o și plătiserăm) se numea cină festivă de Revelion. „Cînd începe?”, l-am întrebat. „La fel ca în fiecare zi”, la ora șapte seara. „Și cum va decurge?” „La fel ca în fiecare zi, dar cu niște feluri mai deosebite și se va putea încheia cu o jumătate de oră mai tîrziu decît de obicei, adică nu la ora opt, ci la opt și jumătate.” Am crezut că nu înțelegem bine. „Păi, noaptea de Revelion?” „Aia e treaba voastră, dacă vreți să petreceți, puteți merge undeva”, ne-a răspuns cu nonșalanță. Am intrat în panică. Pînă seara mai erau cîteva ore. „N-am putea, l-am întrebat, să cumpărăm noi ceva și să stăm peste noapte în sala dvs. de mese?” „Nein!”, a zis neamțul pe un ton irefutabil. „Dar sîntem numai noi în pensiune, nu deranjăm pe nimeni și facem și curat după aceea.” „Ne deranjați pe mine și pe soția mea, iar în această pensiune nu se va petrece. Sala de mese se încuie la opt și jumătate. Puteți merge, cum v-am spus, la un restaurant în stațiune.” 

Cu el nu se putea trata. În primul moment ne-am simțit trași pe sfoară, dar gazda nu părea să știe că ne-ar fi păcălit. Ne-am dat seama ulterior că prin „cină festivă” el înțelesese cu totul altceva decît petrecerea nopții de Revelion. Doar noi ne imaginaserăm asta. Eram siderați. Și cum să te duci la un restaurant din stațiune și să aranjezi organizarea unei mese în după-amiaza de 31 decembrie? În România asemenea lucruri se antamează cu luni înainte. Undeva, pe la baza pîrtiilor, știam un local cochet, genul căbănuță, în care intraserăm de cîteva ori. Ne-am gîndit că poate s-o mai găsi un locșor liber și pentru noi. Ne-am repezit într-acolo destul de  disperați. L-am abordat pe barman, care părea să fie și chelner, și patron, întrebîndu-l cu sufletul la gură dacă mai are mese libere pentru noaptea de Revelion. S-a uitat la noi curios. „Cum adică?” „Crezi că mai e posibil să petrecem noaptea în localul tău?” Ne-a aruncat aceeași privire nedumerită. „De ce să nu mai fie posibil?” „Păi, n-am venit prea tîrziu?” „E ora patru după-amiaza, vreți să începeți de acum?” „Nuu, diseară.” „Vreți să veniți chiar la ora 12 noaptea?” „Nu, domnule, venim pe la nouă sau zece.” „Și care-i problema, nu înțeleg?” „Păi, mai găsim loc la o masă, ne puteți rezerva una?” „Ar fi minunat să mi se umple tot localul, dar nu se întîmplă așa niciodată. Doar pe la 12 poate să fie ceva mai plin. Dacă voi însă țineți neapărat, pot să vă și rezerv o masă, să spunem asta din colț.” Ne-am întors la pensiune fericiți că rezolvaserăm problema mult mai ușor decît ne așteptam. Am început însă să ne punem și unele întrebări despre felul nostru de a petrece, despre locul de unde venim și așa mai departe.

Am onorat cina bavarezului de la pensiune. N-a fost mare lucru, din cîte mi-aduc aminte, în orice caz, nu cu șampanie și caviar. Țin minte însă că proprietarul afișa un soi de veselie de ocazie și era îmbrăcat tradițional în pantaloni de piele trei-sferturi cu bretele și cămașă în carouri, iar soția lui avea și ea un șorț popular bavarez. Ne deveniseră prea nesuferiți ca să ne mai amuze vreun pic, așa că ne-am grăbit să terminăm de mîncat și să plecăm la cabana de la pîrtii. Un ghimpe tot mai aveam în suflet. Ne-am liniștit cînd în sfîrșit ne-am văzut instalați la masa noastră rezervată. Aveam totuși să petrecem Revelionul cum se cuvine. Am observat că, pe la mesele din jur, clienții se tot schimbau. Unii plecau, probabil pe la alte localuri, alții veneau. Unii jucau cărți. Alții dansau pe un ring improvizat, chiar și în clăpari, pe care încă nu și-i scoseseră din picioare după ziua de schi. Noi stăteam cramponați de masă, încă speriați că ne-am fi putut pierde locurile. Nimeni nu mînca, se beau diverse cocktailuri, vin, cafele sau ceaiuri. Dacă voiai însă, puteai comanda oricînd și de mîncare. Chelnerul-barman-patron era singur și tot timpul în mișcare, reușind să facă față tuturor. Mai și glumea cu imitații de cești cu cafea legate cu elastic de farfurie, pe care chipurile ți le vărsa în poală.

La miezul nopții am reușit să atragem atenția asupra noastră, fiindcă aveam mai multe pocnitori și artificii decît oricine și am provocat cu ele un mic spectacol în fața cabanei, spre mirarea unor tinere italience care ne-au întrebat de unde sîntem. Pe la ora unu, lumea s-a rărit considerabil şi ne-am întors şi noi la pensiune. Muntele era brăzdat de farurile utilajelor care pregăteau pîrtiile pentru a doua zi. Lucrau chiar şi în noaptea aceea. Pe 1 ianuarie devreme, schiorii trebuiau să găsească totul perfect. Nu știu cît de mahmuri am fost noi în acea dimineață, dar cu siguranță aflaserăm ceva nou.