Pe data de 1 decembrie 1990, doi oameni, un britanic şi un francez, îşi dădeau mîna într-un tunel, la o sută de metri sub apele în general agitate care separă Europa continentală de Marea Britanie. Mediile de informare i au aplaudat la ora respectivă pe cei doi muncitori, Graham Fagg şi Philippe Cozette, ca pe nişte eroi. În realitate, însă, ei fuseseră desemnaţi prin tragere la sorţi pentru a fi primii care să facă joncţiunea umană, în tunelul de sub Marea Mînecii, între tronsonul francez şi cel britanic.
Strîngerea lor de mînă, atunci, a avut forţa unui simbol puternic. Pentru prima dată, Franţa şi Marea Britanie îşi creau o frontieră terestră. O civilizaţie considerată deseori drept „specială“ datorită insularităţii ei se apropia în mod fizic de continentul-mamă… Europa îşi strîngea în mod clar legăturile. O utopie devenea realitate. Europenii credeau încă în progres, în ideea că infrastructurile, cu cît vor fi mai multe şi mai performante, vor putea consolida unitatea Europei.
Lucrările de finisare a tunelului au mai durat însă ceva timp, pînă pe data de 6 mai 1994. La acea oră, el a devenit simbolul unei mari victorii tehnologice europene. Întreaga Europă triumfa în acest fel şi transmitea un mesaj tonic întregii lumi. Două ţări, Franţa, condusă de un preşedinte socialist, şi Marea Britanie, care avea un prim-ministru ultraliberal, demonstrau că diferenţele de sensibilitate politică nu pot opri integrarea europeană. Inaugurarea tunelului a suscitat a stare de eurforie. Presa l-a declarat ca fiind una dintre cele şapte minuni ale epocii moderne.
Între Franţa şi Marea Britanie se crea o complicitate fără precedent. Atît la Londra, cît şi la Paris se pronunţau elogii ditirambice în legătură cu admirabila lor cooperare.
Tunelul a însemnat, de altfel, concretizarea unui vechi vis tehnologic şi comercial. În ciuda multor antagonisme, francezii şi britanicii au început încă de pe la 1800 să se gîndească la săparea unui tunel pe sub Marea Mînecii. În 1802, un inginer francez îi prezenta lui Napoleon un plan concret în acest sens.
În 1855, Napoleon al III-lea şi Regina Victoria au aprobat chiar în mod oficial un astfel de proiect. Cele două ţări visau la o legătură feroviară subterană, şi şantierele au fost lansate în mod efectiv. Între 1878 şi 1883, muncitorii britanici şi cei francezi au săpat cîţiva kilometri de galerii, de o parte şi de alta a Canalului Mînecii.
Din motive care ţin de capriciile istoriei, şantierul a fost abandonat, dar a fost reluat în 1973… şi din nou abandondat în 1975. Doi oameni politici ambiţioşi, Margaret Thatcher, venită la putere în Marea Britanie în 1979, şi François Mitterrand, devenit preşedinte al Franţei în 1981, au reuşit însă să ducă la bun sfîrşit visul predecesorilor lor.
Prim-ministrul francez de atunci, -Édouard Balladur, considera respectivul şantier şi reuşita sa finală drept un eveniment istoric de natură „să schimbe lucrurile şi mentalităţile“. Din punct de vedere comercial şi turistic, lucrurile s-au schimbat într-adevăr. Un sfert din schimburile comerciale dintre Marea Britanie şi Europa tranzitează prin tunel. Iar în cei 25 de ani care au trecut de la punerea sa în funcţiune au circulat prin el 430 de milioane de călători şi 86 de milioane de vehicule.
Şi impactul său psihologic s-a dovedit important. Distanţele dintre Paris şi Londra, sau dintre Bruxelles şi Londra, s-au scurtat. Prestigiul internaţional al europenilor a crescut în acel context, într-un moment de elan legat şi de construcţia europeană. Chiar şi faptul că foarte repede circulaţia prin tunel s-a banalizat a devenit şi el un simbol, al unei noi normalităţi...
În ultimii zece ani, însă, simbolistica legată de tunel s-a modificat. În partea sa franceză, el a început să fie luat cu asalt de mii de imigranţi doritori să ajungă în Marea Britanie. Ei s-au masat în zona Calais, unde au creat un bidonvil al disperării, o „junglă“. Candidaţi la exil veniţi din Afganistan, Somalia, Sudan, Sri Lanka, Pakistan, Siria şi din alte zeci şi zeci de ţări aşteptau ocazia de a putea urca ilegal într-un camion şi de a trece „dincolo“, pe pămînt britanic, proiecţie a tuturor iluziilor. Tunelul nu mai era simbolul unităţii Europei, ci al inegalităţilor de pe planetă, al dezechilibrelor şi injustiţiilor.
Tăcut şi invizibil, tunelul este martorul unor succesiuni de evenimente mai degrabă tragice pentru Europa. Cînd primele trenuri au început să circule prin el, toată lumea creadea că democraţia nu mai poate fi oprită pe Pămînt. În 2003, Uniunea Europeană primea în sînul ei, dintr-o lovitură, zece ţări noi, şi era considerată drept un model de dezvoltare şi integrare pentru alte regiuni ale lumii. Entuziasmul în ce priveşte destinul comun al Europei a început să scadă însă după intrarea în Uniune a României şi a Bulgariei, pentru a declina total după criza din 2008.
În urmă cu doi ani, printre cei care votau în favorea ieşirii Marii Britanii din Uniunea Europeană se număra şi un pensionar pe nume Graham Fagg. Iată poate cel mai dureros dintre simbolurile legate de tunelul de sub Marea Mînecii. O dovadă că el nu a reuşit să „sudeze“ şi mai multe Marea Britanie de Europa, o dovadă că tehnologia nu poate înlocui carenţele unui proiect politic.
Sigur, tunelul rămîne funcţional şi nimeni nu-i contestă grandoarea, dar ceva din mitologia şi simbolistica lui se erodează… Aniversarea a 25 de ani de la inaugurarea sa nu a creat, în orice caz, nici o vîlvă mediatică. Europenii par obosiţi în prezent. Şi pe bună dreptate, salvarea casei comune este o misiune obositoare.
Matei Vișniec este scriitor, dramaturg și jurnalist.