România reușește adesea să fie specială. Cînd nu suferă de un retard istoric, supracompensînd cu întîrziere tendințe europene sau internaționale, refuză, cu un soi de inexplicabilă încăpățînare, să îmbrățișeze normalul.

Nici duminică nu va fi altfel. Va fi singura țară în care alegerile pentru Parlamentul European sînt o filă într-un dosar penal. Vor fi oameni care vor merge la vot cu credința că de votul lor depinde o condamnare îndelung amînată și vor fi oameni care vor merge la vot pentru a o preveni în numele unei presupuse nedreptăți. Aproape că nu mai realizăm cît de absurdă e premisa că dosarul e dependent de vot și participarea la vot de dosar.

Nici vorbă despre platforme politice, ideologii, soluții, discuții despre instituții europene. Nu. Alegerile astea sînt despre Liviu Dragnea, despre consolidarea sau prăbușirea piramidei pe care și-a construit-o cu migală în acești ultimi ani.

Mai aproape de Lukașenko decît de Orbán sau Kaczynski, Liviu Dragnea e în fiecare căsuță de pe buletinul de vot. Unele dintre dreptunghiurile astea promit un viitor imediat fără Dragnea. Altele promit continuitate. În fine, vreo cîteva oscilează oportunist. Însă, oriunde te-ai uita, e acolo.

Sigur că Franța, cu „vestele“ ei „galbene“, va vota ținînd seama de problematica internă. Sigur că Austria, căreia tocmai i se prăbușește guvernul, va testa un posibil viitor fără extrema dreaptă pro-rusă la guvernare. Sigur că oricare dintre statele participante la alegeri va avea pe agendă chestiuni care nu privesc construcția europeană. Însă în nici unul dintre ele votul nu are caracterul unui referendum privind abolirea domniei legii. În nici unul dintre ele buletinul de vot nu e înlocuit de un dosar penal. Doar în România se desfășoară un uriaș reality-show la finalul căruia există riscul ca toți participanții să piardă.

E cumva exasperantă atmosfera asta de „totul sau nimic“ care însoțește aproape fiecare rundă de alegeri românești. Obositoare și contraproductivă. Și e greu să nu te întrebi cum am ajuns aici și mai ales de ce e de fiecare dată la fel. Căci înainte de Dragnea au fost alții, pe alte coordonate, dar urgența părea aceeași. Și niciodată nu a fost învățată vreo lecție care să prevină acest caracter ultimativ și care să nu ne mai pună în situația de a vota întotdeauna cu fața întoarsă spre un trecut de care încercăm permanent să scăpăm.

Am ajuns aici din mai multe motive. Legislație electorală restrictivă, raportarea permanentă la cîte un Mesia de etapă și, mai ales, abandonul participării între rundele de alegeri. Segmente întregi de electorat românesc votează adesea cu un sentiment vecin celui resimțit atunci cînd trebuie să adaugi un dosar cu șină la o serie de documente. Nu e clar de ce naiba e dosarul ăla esențial, dar dacă trebuie… Asta în situația în care votează. În momentul în care cabina de vot rămîne în urmă, se încheie și participarea la procesul public de luare a deciziilor. Responsabilitatea a fost transferată, putem să ne vedem de viață.

Adăugați și refuzul ieșirii din zona de confort. I s-a cedat domnului Dragnea aproape întreg terenul cînd vine vorba despre viața de zi cu zi a românului mediu. Bașkan benevolent, șeful PSD mimează stîngaci-încrîncenat preocuparea sinceră pentru bugetele familiale, calitatea alimentelor sau viitorul agricultorilor. Poate face asta și pentru că pe culoarul ăsta nu vrea nimeni să intre. E invitat permanent să fie populist și el acceptă invitația de fiecare dată. Opoziția se supără și dă vina pe electorat. Probabil doar în România există partide care cred că un procent uriaș al masei de votanți e compus din oameni fără discernămînt.

Și dacă dl Dragnea dispare din spațiul public – dintr-un acces brusc de demnitate sau forțat de judecători –, România nu se va schimba radical. Asemeni unei păpuși matrioșka, sistemul politic românesc va produce alți și alți Dragnea. Se va întîmpla asta cîtă vreme bugetele publice nu vor fi supravegheate strașnic și cîtă vreme vom permite ca, de la agricultură la mass-media, piețele să fie dominate de jucători care pot îndoi reguli după plac sub ochii miopi ai unui stat capturat, inabil și ticălos.

Matrioșka otrăvită va continua să se reproducă la nesfîrșit cîtă vreme oamenii nu se întorc spre politică și politica spre oameni. Nici un viitor Dragnea n-ar mai fi posibil dacă cetățenii români și-ar supraveghea primarul și parlamentarul. Dacă le-ar cere permanent explicații și socoteală, dacă le-ar spune permanent ce așteaptă de la ei. Și n-ar mai fi posibil nici dacă cei care i se opun bașkanului vor încerca să înțeleagă de ce bașkanul există.

Alegerile, orice fel de alegeri, sînt despre putere, iar Liviu Dragnea își extrage puterea din slăbiciunile tuturor celor din jur: ale partidelor, ale statului, ale presei, ale societății în general.

Nu există român identificabil care să vrea să trăiască prost, să aibă șanse mai mici decît vecinul său să își cedeze averea prezentă și viitoare unuia care nu dă nimic înapoi. Există însă acest cerc vicios care trebuie rupt undeva, iar votul e începutul, nu finalul acestui proces.

M-e greu să cred că, în cele cîteva zile rămase pînă la alegeri, se va schima ceva în discursul public. De aceea, o hotărîre pentru ziua de duminică ar trebui să conțină măcar această propoziție: „Vreau ca votul ăsta să fie primul și ultimul despre un dosar penal“.

Politica absurdului trebuie să înceteze. 

Teodor Tiţă este jurnalist. Îl puteţi găsi la twitter.com/jaunetom.