Am un amic, Timon Șlefuțeanu, profesor universitar, care se îmbracă elegant. Poartă papion și costume fine, pe care le asortează cu pantofi din piele scumpă. Unii îl acuză pe Timon că nu ar avea proprietatea rigorilor vestimentare, apărînd, atît în amfiteatru, cît și la piață, în frac. Se sugerează că, în spatele compulsiei de dandy, s-ar ascunde o anumită presiune emoțională, vecină cu psihopatia. Cei răi de gură pretind chiar că nu s-ar mira să-l vadă pe Șlefuțeanu decompensîndu-se într-o bună zi. Și-l imaginează răsărind pe coridoarele pline cu oameni, aranjat ca un prinț, dar înarmat cu un topor. Cu o grimasă de păpușă mecanică, va lovi atunci sîrguincios, susțin ei, în dreapta și în stînga. Trecerea cursurilor online a pus capăt speculațiilor, dar, deunăzi, am primit un mesaj alarmant de la colegul nostru. „Codrine”, scria el acolo, „vreau să te văd pe Zoom. Simt că o iau razna. Tu analizezi nevrozele prizonierilor lagărului academic și, de aceea, mă poți ajuta.” M-am conectat la ora stabilită. În ecranul calculatorului s-a ițit un Șlefuțeanu descompus, lipsit de eleganța care-l consacrase. „Nu mai rezist, am halucinații, trebuie să vorbesc cu cineva care mă înțelege!”, și-a început Timon tirada. „Sînt disperat. De cînd predau în regim online, nu mai am forța să mă îmbrac exemplar. Eleganța nu reprezintă pentru mine un moft, ci o formă de terapie. Sînt traumatizat de trei decenii și doar așa reușesc să-mi țin angoasele în frîu. Ca tînăr preparator, am ieșit, în 1990, în Germania, alături de două colege de Catedră mai în vîrstă. Un profesor a avut grijă de noi. Ne-a plimbat, ne-a hrănit, ne-a bibilit. Într-o seară, ne-a invitat la cină, la el acasă. Și neamțul, și nevastă-sa erau îmbrăcați ca pentru concertul de Anul Nou. Lumînări pe masă, argintării și cristaluri. Felul principal: fondue au fromage suisse. Introduceam niște țepușe metalice, cu crutoane înfipte în vîrf, într-un castron imens, în care, la flacără de lămpiță, se topea, prin fierbere, brînză în vin. Deodată, soția profului se ridică și spune: «Am o surpriză pentru voi! Niște hăinuțe strînse de vecinii noștri ca ajutoare. Auzind că avem invitați români, au insistat să vi le dăm vouă». Odată o văd pe babă că merge sprintenă în podul casei, de unde se întoarce cu un sac gigantic de boarfe. Avea aerul enigmatic al matroanei versate, alunecoase, aflate pe punctul de a-ți oferi domnișoara cea mai selectă din stabiliment.”

Șlefuțeanu a făcut o pauză, apoi și-a reluat povestea: „A vărsat conținutul sacului în mijlocul sufrageriei. S-a format un morman sumbru, moale, de culori incerte. «Luați, probați!», a zis. Colegele mele s-au repezit ca doi hultani asupra rufelor. Și leii smulg hălcile de carne din trupul antilopei vînate cu mai multă grație decît trăgeau ele de fiecare elastic. Scoteau, cu grăbire, din movila textilă, diverse orori pe care și le așezau, cochet, pe deasupra hainelor proprii. Am apucat să percep pe retină cîțiva chiloți îngălbeniți, deșirați, asimetrici și un costumaș de sugar cu o gaură arsă în piept (făcută pesemne de un fier de călcat, dar care mie mi-a părut a fi urma unui glonț). Am amețit și am căzut cu capul în castronul cu brînză fondue. Din fericire, m-a extras la timp profesorul, apucîndu-mă hotărît de freză, aidoma apașului gata să ia scalpul unui inamic. Am rămas cu halucinații și anxietăți. M-am vindecat întrucîtva doar atunci cînd am avut inspirația să ies din spirala care cauzase marasmul – din tabloul vestimentar, cum ar veni. Am început să-mi pun înaintea ochilor, exclusiv, haine frumoase și elegante care, treptat, au șters viziunile horror ale acelei seri. Vreme de treizeci de ani, m-am îmbrăcat constant ca un lord englez. Nu din vanitate, ci de nevoie. Terapeutic. Și a venit această nenorocită de pandemie! Am încercat să supraviețuiesc. M-am luptat cu bărbăție. Nu doream să fiu anihilat de un virus. Am umblat în casă, un timp, pus la patru ace. Din păcate, m-au reclamat la Jandarmerie niște curieri care veneau pe la mine cu diverse comenzi. Cică n-aș fi respectat carantina, fiind singurul lor client care așteaptă livrările împopoțonat și nu în pijama (ca toată lumea), semn clar că aș fi sosit proaspăt de la petreceri cu iresponsabili fără mască. Jandarmii i-au crezut, mi-au ars o amendă de mi-au sărit capacele, ba și niște perechi de palme, la protestele mele absolut justificate, și au hotărît să mă verifice periodic. Carantina a fost, pentru mine, arest la domiciliu, cu vizite regulate ale ofițerilor de probațiune. Am căzut în prostrație. Mă arăt acum, la ușă, numai în chiloți îngălbeniți, deșirați, asimetrici... Halucinațiile nu au întîrziat să apară. Așa cum vedea Macbeth pumnalul urmărindu-l, eu văd un costumaș de prunc neînțărcat, cu o gaură în piept, dansîndu-mi macabru în fața ochilor. Mă cuprinde pe după gît cu pantalonașii lui prevăzuți cu papucei... Nu mai rezist. Am luat toporul din debaraua cu scule. Am hotarît să mă apăr. Orice-ar fi!”.

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Filozofia lucrurilor mici, Editura Junimea, 2020.